Vedere spre exterior din prima galerie a peşterii unde a fost ascuns tezaurul BNR în anul 1944!

TEZAURUL ASCUNS DE LA TISMANA

- Dezinformare şi adevăr -

 

 

1.     CONFUZII POSTDECEMBRISTE

 

După cel de-al doilea război mondial, timp de aproape o jumătate de secol,  nu s-a putut vorbi în presă despre Tezaurul României aflat la Moscova, acest subiect fiind considerat un subiect tabu. Apoi, după 1989, când presa liberă a explodat brusc şi a început să se vorbească despre Tezaurul României de la Moscova, a intrat în subiect şi Tezaurul României ascuns la Tismana. Unele ziare însă, au făcut şi mai fac şi astăzi confuzie între cele două tezaure care au existat în două momente total diferite ale istoriei băncii naţionale. Articolele au apărut mai mult din goana după senzaţional, din considerente legate de tiraj, ele adâncind percepţia cvasi generală, fals creată, că tezaurele României au fost „luate de către ruşi”. O expresie simplistă, apărută în mass-media pe fondul modei anticomuniste ce demarase chiar în timpul evenimentelor decembriste, ca reflex contra nomenclaturiştilor infiltraţi în noua putere ce se prefigura. Atitudine justificată sau nu, ea va lua totuşi amploare prin faptul că, iată, - ieri Iliescu, astăzi Băsescu – vechii comunişti ai aparatului de conducere PCR-ist, încă mai  conduc România. Cu toate acestea, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste sub sintagma scurtă Uniunea Sovietică, redevenea - după ce fusese „marele prieten eliberator” al României - conform ziarelor de după 1989,  un latent pericol al întoarcerii la comunism, un duşman al României „aşa cum fusese şi în perioada interbelică”.

Menţinerea în rândul maselor a acestei percepţii a Uniunii Sovietice ca duşman, a folosit mereu guvernelor postdecembriste pentru crearea a tot felul de diversiuni. Gogoaşa furtului Tezaurului de la Tismana a fost una din ele.

 

2. TEZAURUL DE LA MOSCOVA

 

Tezaurul României de la Moscova a fost trimis la  păstrare de către guvernul român guvernului ţarist rus, în două reprize. În decembrie 1916, au fost transportate şi depozitate la Kremlin, 1738 casete conţinând aproape întregul tezaur în aur al BNR, precum şi două casete cu bijuterii ale fostei case regale. Casetele au fost depuse în Sala Armelor, într-un compartiment special rezervat Băncii de Stat a României, iar în iulie 1917 s-a mai trimis un al doilea transport, conţinând 188 casete cu restul tezaurului în aur şi cu alte valori ale Casei de Economii şi Consemnaţiuni. In total, 93.452 kg aur fin, aproape în întregime format din monezi de aur şi o serie de valori istorice şi artistice.  Trimiterea Tezaurului României la Moscova a fost atunci un act benevol iar pentru intrarea în compartimentul din Sala Armelor aveau chei un reprezentant al regatului român şi unul al Rusiei ţariste niciunul neputând intra la tezaur fără celalalt.

Problemele pentru restituire nu au început când ţarismul a fost înlăturat deoarece Lenin, printr-o telegramă din 1918, îi scria lui V.A. Antonov – Ovseenko: "Bogatele valori ale guvernului român trebuie păstrate cu cea mai mare grijă spre a fi predate în bună stare poporului român după doborârea contrarevoluţiei române".
Ca urmare, casetele în timpurile guvernului provizoriu s-ar presupune că au fost păstrate. Cu toate acestea, cei doi reprezentanţi, rus şi român, deţinători ai cheilor de la compartimentul tezaurului, nu s-au putut întâlni decât mult mai târziu, în anul 1935, după reluarea relaţiilor diplomatice dintre România regală şi Uniunea Sovietică. Atunci, a fost înapoiată o parte din lăzile depuse, conţinând arhiva, documente istorice şi opere de artă. Casetele de aur ale BNR n-au fost însă niciodată eliberate. deoarece ele au  făcut mereu obiectul unor „tocmeli” între cercurile conducătoare ale celor două ţări inclusiv după 1989. Iar după unele ziare, chiar recent, „sub bagheta marinarului cel violet, Băsescu”, care obţine promisiunea restituirii tezaurului cu condiţia să nu susţină numai proiectul Nabuco, agreat de Uniunea Europeană ca strategie de independenţă faţă de gazul rusesc ci şi proiectul conductei South Stream al campaniei ruseşti Gazprom.

Aşa au stat lucrurile dintotdeauna: având tezaurul în mână, conducătorii sovietici au încercat mereu să ne joace cum au vrut ei. Şi de fiecare dată România, pusă în faţa unor jocuri inacceptabile, n-a cedat. Bunăoară, în anul 1922, România nu putea accepta ca, în schimbul tezaurului, să ofere Rusiei legitimitate asupra Basarabiei. Cu un teritoriu care a aparţinut din timpuri străvechi României, nu se putea face târg. Au venit apoi în România vremurile gândite de Lenin, de „doborâre a contrarevoluţiei române de către popor”. Cu toate acestea, abia în 1956 ne-au mai fost restituite o parte din aceste lăzile aflate la Kremlin. Tezaurul în aur al BNR, care reprezenta acoperirea monedei naţionale nu a fost restituit. Cu prilejul vizitei în URSS, între 3-11 septembrie 1965, delegaţia de la Bucureşti formată din Nicolae Ceauşescu, Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu şi alţii, au stat degeaba la aceeaşi masă cu Loenid Brejnev, A. N. Kosighin. N.V. Podgornii şi compania lor de „gheroi”, eroi ai Uniunii Sovietice. Echipa condusă de Leonid Brejnev nu numai că nu ne-a înapoiat nici un ban dar a scos dator statul român, invocând faptul că în arhiva lor există un document din care reiese că România regală avea datorii fata de Rusia ţaristă pentru livrări de armament şi alte lucruri în suma de 300 milioane de dolari, ceea ce corespundea cu 274 tone de aur. Ce va spune poporul rus, se întrebau retoric „gheroii”, cum s-ar putea explica partidului faptul că noi plătim sau dăm României aur care a fost primit de la un rege? (Sic!) „Este o chestiune foarte grea, spunea Brejnev. Întregul popor, întregul partid ştie ca reparaţiile de război de 300 de milioane de dolari plătite de România au fost doar simbolice. Oare pentru refacerea Crimeei sau Odessei au ajuns numai aceste 300 de milioane dolari?”

Ce-ar mai fi putut spune, în acele vremuri, delegaţia comunistă dacă se invoca partidul şi poporul rus „eliberator”? Aşa că, abia după căderea lui Ceauşescu, discuţiile despre Tezaurul Românesc, transportat în Rusia în anul 1917, încep să reapară periodic. După căutarea temeiurilor juridice ale afacerii, miercuri, 8 aprilie 2004, guvernatorul BNR Mugur Isărescu, într-un simpozion dedicat temei, declară că nu renunţă la Tezaurul de la Moscova şi că este deja pregătit cu un dosar „beton” din punct de vedere juridic. Cu toate acestea, toate noile tentative de recuperare au rămas practic fără vre-un rezultat concret. Mai recent, guvernatorul Mugur Isarescu împreună cu  Cristian Păunescu şi Marian Ştefan scot la Editura Fundaţiei Culturale Magazin Istoric lucrarea  “Tezaurul Băncii Naţionale a României la Moscova” bazată pe dosare care au zăcut ani de zile în subsolurile Ministerului de Externe, socotindu-se că trebuiau să stea acolo pentru ca relaţiile României cu Rusia să nu fie “inflamate” de acest subiect.

Autorii, încă sub presiunea „postulatului inflamării”, scot un tiraj limitat: pentru Traian Băsescu ca şef de stat şi pentru alţi factori importanţi de decizie, în genere, celor implicaţi în CSAT - Consiliul Superior de Apărare al Ţării, atrăgându-se „cu grijă” atenţia că vorbind despre Tezaurul BNR aceasta nu presupune a gândi implicit doar aur, adică bani. Halal ofensivă BNR! Cu alte cuvinte, ar fi bine de repetat istoria anilor 1935 şi 1965, când am mai putea recupera totuşi niscaiva ţoale regale! Vorba lui Brejnev făcând referire la existenta în lăzile familiei regale a încălţămintei, a unei cutii cu unt şi a unei cădiţe de spălat rufe.: "Untul să vi-l restituim?"  În carte, Mugur Isărescu şi confraţii ţin totuşi să precizeze: “Cum va constata cititorul şi din lectura acestui volum, Tezaurul românesc de la Moscova desemnează o realitate ce nu poate fi exprimată decât prin cumulul accepţiunilor indicate de dicţionar, având deci o componentă ce nu poate fi exprimată decât prin măsurători (kg), dar şi una de natură cultural artistică (cărţi, manuscrise, opere de artă, documente de arhivă etc) a cărei valoare nu poate fi stabilită decât în mod convenţional. Ea are însă, dincolo de toate acestea, o dimensiune sufletească, definitorie pentru spiritualitatea românească”. Vorba aia: „Clasic românesc!”

Realitatea crudă este că Tezaurul BNR de la Moscova nu poate fi înapoiat pentru că se face mereu din el obiectul unor „tocmeli” între cercurile conducătoare din cele două ţări, la modă azi fiind gazul rusesc contra aur.  Tratative s-au tot iniţiat după 1989, ziarele relatând „discuţiile secrete” ale delegaţiilor române, de la cele din timpul lui Iliescu în anul 2003, (cu spectaculoasa delegaţie Hayssam - Iskandarani) vizând eterna chestiune a Basarabiei şi până la recentele „iniţiative economice” de care am amintit,  soluţii susţinute de Băsescu. Sub „iepoca” sa, vedem că astăzi nu se mai pune problema în termeni juridici. Termenii diplomatici au fost scoşi din dicţionar dar nici măcar nu se spune simplu şi cinstit „dăm ce ţi-am dat” ci se face o tocmeală ţigănească: îmi dai aurul, îţi dau nişte fabrici şi te las să treci cu conducta de gaze pe la mine. Ce se va întâmpla? La următoarele alegeri, alţi căpitani la cârmă, alte tocmeli.

 

3. OPERATIUNEA TISMANA

 

Tezaurul României ascuns la Tismana, din anul 1944 şi până în anul 1947, nu a fost luat cu japca şi nici n-a ajuns vreodată la Moscova. El a stat bine mersi trei ani în Peştera Mânăstirii fără să fi fost îmbarcat vreodată în „garnituri întregi de tren către Moscova” aşa cum scriau ziarele. Este chiar de-a dreptul hilară insistenţa ziarelor pe această temă. Este adevărat că întreaga cantitate de aur a BNR din anul 1944, cântărea nu mai puţin de 244,9 tone dar datorită densităţii aurului, Tezaurul de la Tismana ar fi încăput într-un volum de doar 12, 675 m³ iar în casete din lemn de esenţă tare într-un volum de circa 42 de m³. Practic, din punct de vedere al volumului ocupat, întregul tezaur era uşor de ascuns într-o grotă lungă de şapte metri, largă de trei metri şi înaltă de doi metri. Vom vedea că ideea depozitării aurului BNR într-o peşteră a fost, pe cât de simplă, pe atât de eficace.  

Operaţiunea Tismana, de ascundere a tezaurului României spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a făcut obiectul  Dosarului nr.20 al Direcţiei Administrative aflat în arhiva Băncii Naţionale a României. Prin operaţiune s-a evitat repetarea greşelii de a se transporta tezaurul într-o ţară străină aşa cum a fost transportat în Rusia în anul 1917, cu toate că după ocuparea oraşul Cernăuţi de către trupele sovietice, la 27 martie 1944 guvernatorul BNR prin scrisoarea nr. 318056 susţinea trimiterea tezaurului în străinătate.

Guvernul român însă, presat de pericolul real al unei invazii sovietice, pregăteşte ascunderea tezaurului la Tismana având în vedere că în 1942 avusese loc aici un incendiu. Sub pretextul „reparaţiilor” se puteau începe lucrările de amenajare şi depozitare a tezaurului. Soluţia finală a fost însă amenajarea unei grote în Peştera Mânăstirii, la confluenţa dintre stratul calcaros si rocile granitice prin care se prelingea pârâul subteran al Gurniei. Rocile granitice de la Tismana conţinând platină erau însă extrem de dure în porţiunea mijlocie a peşterii. De aceea, s-a preferat amenajarea grotei în ultimul strat calcaros care, evident, se putea sparge mai uşor. La începutul lunii iunie 1944, din dispoziţia Consiliului de Administraţie al BNR, “Planul de lucru pentru refacerea mănăstirii Tismana” era gata. Era întocmit de arhitect R. Dudescu şi supervizat de inspectorul general Zănescu.

În cartea amintită mai sus, se spune: „Conştientizarea pericolului invaziei sovietice, sesizabilă la conducerea BNR, se pare mult mai devreme, chiar la sfârşitul anului 1943, determinase şi aceste măsuri prin care se ţintea preîntâmpinarea unei eventuale capturări a rezervei de aur a băncii de către trupele sovietice”.

La sfârşitul lui mai 1944, Forţa a 15-a americană intensifică atacurile contra României. Bombardiere grele atacă Ploieştiul. În Moldova, la limita extremă a autonomiei de zbor, din cauza lipsei acute de benzină, Grupurile 2, 7 şi 9 de vânătoare ale Aviaţiei Române sunt mereu nevoite să aterizeze la Bacău în loc să ajungă la baza de la Tecuci. Situaţia este demobilizatoare şi cu toată vitejia piloţilor noştri, mereu în inferioritate numerică faţă de flotilele aliate, rândurile lor se subţiază. Se va ajunge până acolo încât, în bătălia din 26 iunie, 17 avioane de vânătoare germane Messerschmitt BF 109 G conduse de piloţii români din Grupul 9 de vânătoare vor duce o eroică şi gigantică luptă aeriană cu peste 100 de avioane de vânătoare americane Mustang noi, superioare tehnic.

Lucrurile se precipitau deci pe front şi în consecinţă, la 7 iunie, secretarul general al BNR emite o circulară în care făcea cunoscut ca atât Consiliul de Administraţie, cât şi Consiliul General al Băncii a aprobat mutarea parţială sau totală a tezaurului Băncii din Bucureşti şi depozitarea sa, în caz de nevoie, la mănăstirea Tismana. 

Ar fi fost prea târziu mutarea tezaurului în străinătate, aşa că, paragraful din nota trimisă la 4 iulie 1944, vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu, prin care guvernatorul BNR arăta că în luna martie se pronunţase pentru „…punerea la adapost, în străinătate, a stocului de aur al BNR” nu rămăsese decât un act formal prin care guvernatorul BNR plasa, tehnic şi juridic, guvernului, toată responsabilitatea unui eventual eşec al operaţiunii. De altfel, scrisoarea avea menţiunea “Strict personal şi confidenţial”, guvernatorul BNR specificând că lucrările de la Tismana “s-au executat în urma ordinelor date de guvern”. Ca urmare, se dispune ca Marele Stat Major să fixeze garda necesară şi să disloce un batalion, care primeşte  ordin „să ocupe localitatea”. Astfel, din vara anului 1944 şi până în anul 1947, în valea Tismanei nu se va mai putea intra fără o legitimaţie. Şapte posturi fixe pe şoseaua principală, pe uliţele şi cărările adiacente, precum şi patrulele permanente din pădurile Eroni şi Pocruia, făceau din zona Mânăstirii Tismana un perimetru intangibil pentru orice străin care ar fi gândit să pună piciorul aici.

La data de 8 iulie 1944, guvernatorul BNR a mai luat încă o decizie: “Domnii administratori Mihail Lozeanu şi Alexandru D. Neaga se deleagă ca - asistaţi de domnul cenzor Caribol - să supravegheze operaţiunile de transportarea şi depozitarea aurului la mănăstirea Tismana din judeţul Gorj”. În aceeaşi notă de plasare a responsabilităţii, conducerea BNR mai cere şi acordul scris al guvernului pentru a evacua tezaurul fără teamă şi cât mai rapid. După trei zile, la 11 iulie 1944, Ministerul Finanţelor, ca intermediar, face cunoscut guvernatorului BNR că guvernul României aprobă depozitarea tezaurului la Tismana:

“Ministerul Finanţelor, Cabinetul ministrului Nr.1176

Domnule Guvernator,

Cu referire la adresa Dv. nr. 319309 din 4 iulie 1944, pe care aţi înmânat-o domnului profesor Mihai Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, în ziua de 7 iulie 1944, vă facem cunoscut că guvernul este de acord ca Banca Naţională a României să-şi depoziteze stocul său de aur la mănăstirea Tismana, judeţul Gorj”.

La 23 august 1944, are loc ieşirea României din alianţa cu cel de-al Treilea Reich şi alăturarea ei la coaliţia Naţiunilor Unite. Prin semnarea Convenţiei de armistiţiu, la 12 septembrie 1944, şi instituirea Comisiei Aliate de Control  sub patronaj mai mult sovietic decât român, România intră pentru patruzeci şi şase de ani sub regimul de ocupaţie sovietică.

Vechii actori ai Statului, atât guvernul cât şi mareşalul Antonescu deveniseră istorie! Cu toate astea, conducerea Băncii Naţionale cu ajutorul Marelui Stat Major, acţionau în mare secret la Tismana „văzând că condiţiunile sunt prielnice”… Cum sună  şi „Procesul verbal, încheiat astăzi 16 septembrie 1944”:

“Noi, Virgil Netta - cenzor BNR, delegatul Onor Consiliului de Administraţie al BNR, inginer inspector general Bruckner Victor şi arhitect Alexandru Antonescu - organe tehnice BNR, casier central Romulus Roman şi controlor D. Bănică - delegaţiei Casieriei centrale, Alexandru Jemaneanu, Dumitru Stoenescu, Ilie Popescu, Traian Tigoi şi Vasile Zamfira - membrii echipei BNR Tismana, precum şi Marin Florescu şi Grigore Gheorghiu - funcţionari BNR, dispersaţi la Târgu Jiu, constatând că s-au terminat lucrările fazei I menţionate în procesul verbal din 9 septembrie 1944 (amenajarea grotei, inclusiv zidul de protecţie din fund, astuparea dopurilor, precum şi platforma de lemn pentru depozitare), neprimind încă până la 14 septembrie a.c alte dispoziţii de la Centrala BNR şi văzând că condiţiunile sunt prielnice, am procedat la executarea lucrărilor din faza a II-a, transportând depozitul în grotă, în zilele de 14, 15 şi 16 septembrie 1944”.

Valorile depozitate în grotă erau:

“Monezi: 1641 casete în greutate brută de 82.742,560 kg, din care 67.575,60258 kg aur;

Lingouri tip internaţional: 1372 casete în greutate brută de 73.495,575 kg, din care 67.761,31306 kg aur;

Lingouri tip standard: 1022 casete în greutate brută de 56.007,170 kg, din care 54.337,07480 kg aur.

Total general: 4035 casete în greutate brută de 212.245,305 kg, din care 189.673,99044 kg aur.

Aur polonez în păstrare: 51 casete, în greutate brută de 3.057,450 kg.

Conform cărţii tipărite de conducerea BNR, prezenţa acestui “rest de aur polonez” la Tismana „vine sa sublinieze încă o data responsabilitatea cu care partea română şi-a onorat angajamentele asumate faţă de Polonia în condiţiile istorice deosebit de grele din 1939”.

Cartea mai semnalează că tezaurul fusese depus iniţial “într-o pivniţă”. Este vorba de pivniţa în care se presupunea că fusese construit pe loc butoiul lui Nicodim de 36000 de ocale (Ion Conea). Astăzi acolo sunt instalate bateriile de apă caldă folosite pentru încălzirea centrală a mânăstirii. Ascunzătoarea ar fi fost prea „la curte” deci insuficient de sigură şi atunci s-a decis amenajarea unei «grote» după primul sifon din fundul galeriei centrale al Peşterii Mânăstirii. A fost o idee extrem de ingenioasă: sifonul s-a putut bloca cu blocuri mari de piatră din care ţâşnea … apa. Iar cum peştera la intrare era destul de largă şi numeroase mici „nişe” existau în pereţii calcaroşi, un necunoscător putea presupune că pe acolo ar fi putut fi intrarea „secretă” spre tezaur şi nicidecum pe la izvorul plin de apă.

Tezaurul a stat destul de bine ascuns la Tismana cu toate că în sat se aflase secretul măsurilor extreme de siguranţă de pe Valea Tismanei, în momentul când o maşină, supraîncărcată cu aur, rupe podul Sohodol din Lunca Tismanei şi cade în pârâu. O ladă de 50 kg de aur se sparge iar un grup de ciobani se holbează la lingourile de două kilograme împrăştiate în albia Sohodolului. Totuşi, spre cinstea lor, locuitorii n-au spus nimic străinilor întâlniţi despre tezaur. Atitudinea se  datora  şi măsurilor excepţionale care insuflau o oarecare teamă în sat. Femeile mergeau la slujbă la mănăstire numai cu bilet de voie eliberat de comenduirea garnizoanei. Armata legitima şi întregul personal al Întreprinderii Forestiere CFF Apa Neagră care urca cu trenul forestier la pădure. De la mecanicul de locomotivă până la tăietorii, ţapinarii şi funiculariştii care asigurau încărcăturile cu masă lemnoasă toţi erau obligaţi să se legitimeze la punctele de trecere. Muncitorii şi pădurarii ocolului silvic erau şi ei verificaţi de acte zilnic la cererea patrulelor mobile care acţionau prin păduri. De remarcat că şi puternica mişcare de rezistenţă - organizată în mănăstire de părintele Iscru, în biserici de părintele Marcău şi în şcoli de către dascăli precum Ioan Neferescu şi Dumitru Constantinescu - insuflase locuitorilor speranţa că ocupantul rus e vremelnic şi că timpurile antebelice se vor întoarce. Tuturor li se spunea să aibă răbdare pentru că americanii vor reveni „scoţând ruşii din ţară”. Arestarea celor din rezistenţă, contrar aşteptărilor, a contribuit şi mai mult la păstrarea secretului despre „Operaţiunea Tismana” în rândul întregii populaţii.

„Tezaurul, îşi aduce aminte octogenarul Mişu Slivilescu, a fost transportat spre mânăstire cu „nenumărate camionete închise” prin satul meu Ciocârlii, podul de peste râul Sohodol, care lega Tismana de Târgu Jiu, cedând sub greutatea lor”. Având această mărturie, prin care transportul tezaurului a durat „mai multe zile”, este de presupus că mutarea era destul de riscantă şi dificilă. Ca atare, el „n-a fost plimbat prin ţară” aşa cum afirmă unele ziare ci a stat ascuns în grota amenajată în Peştera Mânăstirii până în când a fost predat BNR prin proces verbal.

De altfel, la simpozionul BNR din 8 aprilie 2004, secretarul general al BNR, Cristian Păunescu, a arătat că dacă „tezaurul ascuns din 1944 pană în 1947 într-o peşteră de lângă Tismana” ar fi fost găsit, ar fi fost sigur captură de război şi "am fi avut azi un alt seminar cu această temă".

La simpozion s-a mai spus că, în privinţa celor 107 tone de aur existente la BNR în anul 2004, nu trebuie să ne mai facem griji, acum România făcând parte din NATO. Guvernatorul BNR, Mugur Isarescu, a precizat ca problema recuperării tezaurului va deveni cunoscută în plan internaţional, pentru că în Europa nu se ştie mai nimic despre această datorie a ruşilor faţă de România şi că, în acest sens, trebuie luat exemplul Suediei, care a dovedit o mare perseverenţă în a-şi recupera datoria pe care o avea de plătit România.

Au trecut de atunci şase ani. O fi „aflat” Europa despre Tezaurul de la Moscova aşa cum spusese Isărescu? Şi dacă o fi aflat, ce-ar trebui să se întâmple, vor negocia ei în locul nostru?  Poveşti de adormit copiii!

„Dacă-mi aduc aminte bine, povesteşte Mişu Slivilescu, eu începând ucenicia la Atelierele CFF Tismana în anul 1946, restricţiile privind intrarea cu legitimaţie în Valea Tismanei au mai durat încă vreo doi-trei ani până când tezaurul a fost dus la Bucureşti. Nu l-au luat ruşii, a fost dus la Bucureşti de Armata Română nu de cea sovietică. Pentru că vreo câţiva, fiind lăsaţi la vatră, s-au însurat la Tismana, nu s-au mai dus în satul lor. Ruşii au venit cu armată peste câţiva ani dar ca să muncească, se înfiinţaseră Sovrom-urile, trebuiau să-şi ia despăgubirile de război din pădurile noastre. Daca ne-ar fi luat aurul, cum se spune, ar mai fi dormit ei claie peste grămadă în garajele de la Vila Sfetea, nespălaţi cu săptămânile? Erau vai de capul lor faţă de Armata Română!”

Tezaurul de la Tismana n-a fost luat ca pradă de război. Cu toate acestea, aurul a fost folosit pentru a susţine economic activităţile de recuperare a datoriilor României faţă de Uniunea Sovietică.  Prin Tratatele de pace de la Paris, din 1947, România a fost obligată să susţină financiar Sovrom-urile, care au funcţionat până în 1956. Au fost dizolvate când banii se terminaseră. Dacă în 1944 BNR deţinea 244,9 tone de aur, în anul 1953 cantitatea se redusese doar la 53,3 tone.

Aurul „se toacă” foarte uşor şi pe timp de pace. Aceasta se face prin subvenţionarea unor întreprinderi sau societăţi mixte, prin susţinerea din interes a băncilor străine (Ca astăzi!”) sau prin decizii iresponsabile, cum ar fi hotărârea lui Ceauşescu de a lichida datoria externă a României în timpul căreia tezaurul ţării a scăzut de la 118,7 tone de aur (1983) la 42, 2 tone (1987).

În concluzie, atunci când guvernele noastre iresponsabile, fac prin decizii eronate praf tezaurul ţării, ne aruncă prin intermediul mass-media, dezinformări tip „confiscarea Tezaurului de la Tismana” sau „recuperarea” celui de la Moscova.

În anul 2010, semnarea oficială de către guvern a proiectului Nabuco dar iniţierea concomitentă din umbră, a discuţiilor dintre Gazprom şi ministrul român al industriilor, sub ochiul neconstituţional de portocaliu al lui Băsescu, este un semnal că, în spatele uşilor închise, discuţiile privind înapoierea Tezaurului de la Moscova au reînceput, prin aer plutind veşnicul compromis al voievozilor dâmboviţeni când au în faţă marile puteri ale lumii.

 

 

   Prof. Nicolae N. Tomoniu

Articol scris pentru Publicaţiile ARP

 

VESNICA INTOARCERE ROMÂNEASCĂ A ARMELOR

 

 

Băsescu către Sarkozy: „- Stai cuminte! După ce termin războiul contra României ne împrietenim iar.”

 

- MOTO -

„Serviciile Secrete ale României nu mai există decât pe hârtie. Ele au fost, din 2005 încoace, odată cu venirea la putere a căpitanului Băsescu, decapitate, dispersate, distruse, asaltate de O SUTĂ TREIZECI DE MII de lucrători aduși de aiurea, neprofesioniști, sub așa-zisa „reorganizare” dictată de președintele RUȘINII NAȚIONALE. Generalul (r) SIE, Adrian ISAC, unul din cei mai redutabili ofiţeri de informaţii pe care i-a avut România (cu adevărat intelligence), care a condus mai multe direcţii din Serviciul de Informaţii Externe, generalul (r) Francisc RADICI, un alt mare profesionist care a condus ani întregi Serviciul Secret al Armatei, generalul (r) Gabriel NAGHI, o altă valoare din sfera intelligence, fost șef al SPP, generalul (r) Virgil ARDELEAN, fostul șef al DGIPI, au reprezentat ultimele redute ale serviciilor secrete românești și, odată cu îndepărtarea lor comandată de „Palat”, România a devenit sat fără câini, fără legi, fără apărare. Acești patru generali - și nu dintre cei cu stele de tablă care se foiesc în jurul lui Băsescu – reprezintă, pentru România, echipa de aur a Serviciilor Secrete, patru vârfuri care au făcut istorie și care au fost îndepărtați, rând pe rând, din viața profesională și chiar socială a țării, de către actualul președinte, cu sprijinul nemijlocit al lui Ioan Talpeș, Florian Coldea și Gabriel Oprea, trei „ofițeri” de tinichea ce au primit și executat ordinul de a distruge SIE, SRI, DGIPI, DGIA, SPP. În curând, Exploziv-News va prezenta o radiografie dură a situației actuale din toate aceste servicii secrete, precum și cauzele - și, mai ales, MODUL - în care generalii ISAC, RADICI, NAGHI, ARDELEAN au fost „lucrați” de două haimanale, un ofițeraș angajat pe pile în SRI, ajuns maior la Antitero și promovat de Băsescu, ca recompensă, la gradul de general, uns și adjunct al SRI (Florian Coldea), alături de un ospătar (Gabriel Oprea), ridicat și el la grad de general de patru stele, de același trădător național Băsescu, la cererea unui spion FSB.”

Zâmbete germano-române de-a lungul istoriei

 

VEŞNICA INTOARCERE ROMÂNEASCĂ A ARMELOR

 

 

Serviciile secrete ale României nu mai sunt demult ale României ci ale unui grup antiromânesc sprijinit de marile puteri care prin instituţii transfrontaliere cum ar fi BM - Banca Mondială, BERD sau FMI, învârt capitalul mondial după bunul lor plac. Aşa cum scriam eu, încă din anul 2007, în „Războiul marilor oligarhii”, grupul antiromânesc de implementare a programului pentru ajustarea sectorului privat, PSAL – 2 (start la 27 aprilie 2000) avea în componenţă: Traian Băsescu, preşedinte al comitetului de implementare, şcolit de CIA înainte de 1989 la Anvers, Teodor Stolojan spion al Băncii Mondiale, Valeriu Stoica racolat al spionajului germano-austriac, căposul finanţist Decebal Traian Remeş şi Radu Berceanu ministrul gropar al industriei româneşti. Ei plecau în războiul lor antinaţional imediat după declaraţia de independenţă din 20 martie 2001, a lui Adrian Năstase: „"Nu avem nevoie, în realitate, de un acord cu F.M.I. România a depăşit această dificultate şi rezervele Băncii Naţionale sunt suficiente pentru a asigura funcţionarea bugetului".

 Ce s-a întâmplat de atunci, s-a văzut! Serviciile secrete ale României pavoazate în media cu gazetari ai serviciilor secrete străine cu mare impact la public, (vezi gaşca lui Emil Hurezeanu) după ce reuşiră să discrediteze guvernul Năstase şi să spargă PNL - pentru ca trădătorii să fie cooptaţi în conducerea unui nou partid PD-l ce promitea mult mai mulţi bani - reuşiră performanţa consolidării acestuia şi realegerea maleficului Băsescu prin operaţiunea cu numele de cod „Taurul”.

Odată reales însă ca un voievod de boieri-trădători, Băsescu îşi îngropă principalii artizani şi „meseriaşi” ai noului stat feudal România. În serviciile secrete şi în ministere, ţara cunoscu o epurare fără precedent fiind scoşi de la naftalină vechii securişti ai lui Ceauşescu. Epurările din anii 1948-1950 pălesc ca organizare faţă de ceea ce s-a întâmplat la un an de când PDL-ul băsescian conduce de capul lui, sprijinit de trădătorii altor partide, trădătorii unguri de ţară şi grupul minorităţilor naţionale devenit şi el peste noapte antiromânesc.  

După douăzeci de ani de la evenimentele din 1989, apocalipsa poporului român este în momentul ei culminant. Ea aduce teroare, groază, spaimă, frică provocată intenţionat prin ameninţări sau prin alte mijloace de intimidare. Asuprirea bazată pe această intimidare, timorare, înfricoşare a mass-mediei, a partidelor politice, a puterii judecătoreşti, a patronatului, s-a instalat în România, parcă definitiv.

Sunt lansate legi de „reformare a statului” pe termen lung de parcă s-ar fi instalat în ţară pe vecie Voievodatul lui Băşescu şi guvernele lui de boci. Cum vor putea oare supravieţui aceste legi? Pentru că enormităţile de tâmpenii oficiale numite legi şi ordonanţe de urgenţă „reformatoare”, emise de bocii Marelui Malefic, vor trebui schimbate imediat după alternarea la putere. Si va fi alternare la putere pentru că nimic nu mai merge în ţara asta, instituţiile statului sunt vraişte. Vezi sistemul educativ care este „reformat” pentru că nu se mai cheamă educativ ci „educaţional” iar în fruntea lui are un ministru cu mai puţine clase decât chiar hulita Suzana Gâdea a lui Ceauşescu, vezi şi sistemul medical care face mai mulţi morţi pe minut decât nou născuţi, care nou născuţi, nici ei nu sunt siguri ca vor împlini anul.

Aşa au fost aleşi pe sprânceană toţi reprezentanţii acestui partid băsescian de trădători, balastul altor partide care le pregăteau debarcarea datorită incompetenţei. Vezi finanţistul Vlădescu pe care ministrul liberal Vosganian l-a dat afară şi l-au luat anticonstituţionalii Băşescu şi Boc, de prea bun faţă de nulitatea Pogea.

Până una-alta însă, „toţi tâmpiţii şi guşaţii astei naţii”, cum zicea Eminescu, ne conduc spre disperarea întregului popor. Pentru că aşa a fost împărţită România: o gaşcă capabilă să justifice orice tâmpenie băsist - bocistă ca pe o mare realizare - de o parte - şi poporul român pe de altă parte, care se uită năuc cum poate un om normal la cap să spună atâtea minciuni pe secundă încât te gândeşti că activiştii fostului partid PCR, erau mici copii faţă de jefuitorii actuali.

Gaşca pedelistă de azi nici măcar nu e conştientă unde duc România grupul antiromânesc Băsescu, Stolojan, Stoica, şi alţi „vechi”, alături de noii căzuţi în plasa dirijorilor capitalului mondial, binecunoscuţii Boc, Berceanu, Videanu şi Blaga.

S-a consumat zilele acestea încă o verigă din scenariul pe care Băsescu, Stolojan, Stoica l-au pregătit României: sub masca publică a unei intenţii frăţeşti de a sprijini România, Agela Merkel l-a pregătit pe Băsescu pentru etapa următoare de trecere a României sub comanda directă a reprezentanţilor capitalului germano-austriac, implantaţi în forurile de conducere ale UE.

Coana Europa s-a săturat de Băsescu şi gaşca lui. La Paris, Nicolas Sarkozy i-a băgat lui Băsescu în sân ţiganii şi i-a spus franc „- Plecaţi! Să nu mai aud de voi! V-aţi întors în secolul trecut, când arătând spatele Franţei, v-aţi dat cu Germania…”

 Aşadar, scenariul Cucoanei Europa, căreia îi pute la nas România, a răsuflat. Publicaţia germană Spiegel, înainte de a-l dezvălui, se ţine cu mâinile de cap ce scandal politic va fi curând în Parlamentul European. Scenariul sună astfel:

„Pentru a evita repetarea situaţiei când Germania a fost nevoită să plătească pentru excesele bugetare ale Greciei, cancelarul german Angela Merkel pregăteşte un set de reguli care ar legifera procesul de intrare în insolvenţă a ţărilor din zona Euro care se confruntă cu probleme bugetare.”

Setul de reguli propus de Angela Merkel urmăreşte ca, în cazul insolvenţă efectivă a unui stat din zona Euro, partea principală a eforturilor de redresare a situaţiei şi consecinţele negative sa revină statului în cauză şi investitorilor care au cumpărat obligaţiunile statului respectiv.

Dar cum statul este deja mort pe blană iar investitorii vor trebui sa accepte faptul ca pierd din sumele investite în obligaţiunile statelor insolvente, aceştia vor forţa statele să accepte o guvernare externă care le va decide politica economică. In acest fel, Germania urmăreşte ca statele din zona Euro care nu îşi rezolvă problemele legate de deficitele bugetare să-şi piardă efectiv suveranitatea.

Spiegel mai notează că Ministrul german de Finanţe, Wolfgang Schauble, susţinând pe Angela Merkel, a declarat că “trebuie să facem în aşa fel ca, în situaţii extreme, statele să poată fi declarate insolvente”.

Este evident că nemţii lui Merkel nu vor să pună zona Euro în pericol şi o declară deschis. Mai bine să conceapă un program de dezintegrare a României din afară, pentru ca în final ţara să-şi piardă suveranitatea.

Programul de insolvenţă a ţării noastre a început odată cu instalarea la putere a băsescului prin diversiunea rocadei Stolojan – Băsescu la funcţia de preşedinte al României. Numai să fi privit uităturile lor de pe afişe şi al şaptelea simţ vă spunea că sunt trădători! Au răzbit totuşi şi a urmat o înlăturare a tuturor specialiştilor din ministere lăsând România pe seama unor marionete de moment, cunoscuţi, rude şi chiar directori analfabeţi în sectorul energetic, care habar n-au câţi waţi are megawatul. Serviciile secrete au cunoscut de asemenea epurări drastice, fiind alimentate cu vechii oameni ai securităţii ceauşiste sau cu odraslele lor pentru a părea un serviciu „întinerit”.

Trusturile de presă deşi par „de partea poporului” practic sunt dirijate subtil din străinătate, prin redactori bine acoperiţi. Dar şi inconştient, prin strategiille serviciilor secrete conduse de la Cotroceni. Spre exemplu, Băsescu lansează diversiunea că două trusturi de presă sunt controlate de „mogulii” Vântu şi Voiculescu tocmai pentru a radicaliza jurnaliştii de acolo. În acest fel, „Antena 3 TV” şi „Realitatea TV” au ajuns acum să facă parte involuntar din politica de distrugere a României. Cum? Băsescu, prin cloaca lui de pedişti impertinenţi au adus cetăţenii României, „românii” cum zic ei demagogic, la disperare. Fiecare dobitoc trimis la bârfa de seară numită „talkşou”, intră mănuşă într-unul din următoarele şabloane: arogant, impertinent, insolent, ireverenţios, îndrăzneţ, ţâfnos, necuviincios, neobrăzat, nerespectuos, neruşinat, semeţ, sfidător, sfruntat, trufaş, ţanţoş,  prezumţios, neînfrânat, tupeist.

Politicianul pedist e, într-un cuvânt, un botos bine instruit. Adică o obrăznicătură capabilă să bage în isterie orice jurnalist de bun simţ! Contrareacţie la acest tupeu băsescian nemărginit, jurnaliştii acestor posturi se radicalizează ajungând şi ei la nervi, gâlcevitori şi fanatici. Dar prin fanatismul lor antibăsescian dus pe faţă douăzecişipatru de ore din douăzecişipatru, până la inconştienţă, fac gafe monumentale. Uitaţi-vă dacă scapă la aceste posturi vre-o declaraţie a vreunuia din gaşca antiromânească băsescian-slolojeană sub pretextul că aceştia „mint”. Tâmpeniile lor nu trebuie date în nici un chip pe post ci numai efectele tâmpeniilor lor. Asta e deja inconştienţă şi prostie ce devine treptat o strategie: maleficii băsescieni sunt chemaţi în studiourile de televiziune şi în loc să li se spună franc în faţă „- Bă, voi nu vedeţi că ne prostiţi în faţă?”, o ţin ore în şir într-o lălăială de unde nimeni nu mai alege nimic.

E clar că psihologii serviciilor secrete ale lui Băsescu au mizat pe asta şi au instruit special pe cei care vin în aceste studiouri. Cred că unii pedişti ca Popoviciu sau ca Vişan, i-au dimineaţa cursuri de cretinism iar seara, sunt trimişi să le etaleze la „talkşou”. Lucru sigur, toţi idioţii aceştia care s-au băgat inconştient în strategia de îndobitocire a României au reuşit lovitura: pentru cetăţean vina haosului actual o au „toţi politicienii”, apoi guvernul şi culmea, abia al treilea vine la rând în sondaje Băsescu! Adică, tocmai acela care a dat ultima lovitură de graţie României prin împrumutul incredibil impus găştii lui de la Cotroceni, aflată în slujba capitalului mondial şi european.

În consecinţă, România e deja insolvabilă, scenariul de guvernare externă cu pierderea suveranităţii e gata! Dar ţara nu este încă în zona Euro şi tocmai de aceea Angela Merkel a jucat la Bucureşti fanfaronada „ajutorului frăţesc” pentru ca România  să poată „îndeplini criteriile” zonei Euro.

Ori, chiar şi dacă nu le va îndeplini, în luna martie 2011, România va intra în Spaţiul Schengen pregătindu-se să fie dirijată de nemţi, reintrând sub tutela lor aşa cum a mai fost de-a lungul istoriei.

Punem pariu că vocile inconştiente, alături de cele în misiune antiromânească din trusturile de presă, vor propaga şi vor grăbi scenariul maleficului Dracula cotrocean: „- Dă-i dracului pe ăştia, să ne conducă mai bine nemţii!”.

Şi uite-aşa repetăm noi românii istoria făcându-ne fraţi exact cu cei care pierd în final războiul!

    

Prof. Nicolae N. Tomoniu, 24 oct. 2010

Articol scris pentru Publicaţiile ARP

 

 

Explozia nucleară si riscurile ei

O explozie nucleară de 23 kilotone din data de 18 aprilie 1953 la Nevada Test Site

N.N. Tomoniu: „Explozia nucleară şi riscurile ei“

§1. Ştim ce să facem în cazul unei explozii nucleare?

 Informaţiile care privesc populaţia în cazul unei catastrofe nucleare sunt extrem de zgârcite în ziua de astăzi. Ori avem jurnalişti de trei lulele care ciupesc şi ei de pe internet ce-i duce capul, ori puţinii specialişti care cu adevărat ar fi putut scrie vreun articol pertinent pe tema nucleară, s-au dus dracu prin lumea largă din cauza cutremurului portocaliu, cu epicentrul la Cotroceni, care zgâlţâie România de fiecare dată când întâiul marinar al ţării râgâie a wischi dimineaţa.  Privind la televiziuni, nici acolo nu poate avea loc o dezbatere serioasă. Moderatorul adună pe lângă vreun specialist invitat, o serie de meseriaşi în datul cu părerea, care l-ajută pe acesta să întrerupă specialistul taman când începuse să spună esenţialul.

Această stare de fapt e cu atât mai regretabilă, cu cât, accidentul nuclear de la Fukushima ne-a făcut să aflăm, cu uimire, că faţă de vremurile ceauşiste când populaţia era pregătită să-şi apere pielea în cazul unei explozii atomice accidentale fiind obligată la lecţii şi exerciţii organizate în şcoală, în întreprinderi sau pe perioada satisfacerii stagiului militar şi a concentrărilor, astăzi lumea habar n-are ce trebuie să facă pentru ca să nu moară – cu zile – de cancer.  Fukushima ne-a mai reamintit şi de faptul că atunci când – acum câţiva ani – s-a auzit la radio că „a strănutat” un reactor la Koslodui, ţăranii de la muncile din câmp nici măcar n-au tresărit. Ştim doar că statistic, în satele din dealurile Subcarpaţilor Getici, sporul natural al populaţiei a devenit, de la Cernobâl şi de atunci, strict negativ.

Iar dacă ne-am „europenizat” şi tinerii nu mai fac armată, dacă am considerat că în gimnazii şi în licee „Pregătirea pentru Apărarea Patriei” a fost o disciplină „deşuetă” fiind scoasă spontan şi instantaneu din programa şcolară după „executarea lui Ceaşcă”, cine să le spună sătenilor că doza de radiaţii anunţată prin mass-media i-ar obliga la măsuri minime de siguranţă? Câţi din ţăranii noştri au acasă cumpărate de la farmacie mini-măşti pânzate, acele aşa zise – în derâdere la noi – „botniţe”, pe care le vedem la japonezi zilele acestea ca pe un lucru absolut normal?

Noi zicem mândri, la umăr cu neştiutorii care ne conduc azi: nu se poate întâmpla la noi! Ba da, ce e prima dată când suntem minţiţi de nişte incompetenţi? În seceta de acum câţiva ani era s-o luăm pe urma japonezilor, dacă nu ne spuneau europenii să închidem reactoarele de la Cernavodă. Sistemele de turbine ale centralei ar fi intrat într-un proces de distrugere ireversibil  din cauza lipsei de apă.

Trei atenţionări au fost făcute de nişte institute de cercetări rămase ca prin miracol în România. Dar cei de la Cernavodă le-au dat cu tifla: „- Ce vă băgaţi voi unde nu vă fierbe oala de apă grea?” Noroc cu avertizările celor de la Viena! Dar uite ca anii trec şi totul se uită. Şi avem între timp o pădure de centrale nucleare pe bătrânul continent: 58 de reactoare nucleare în centralele din Franţa, 19 reactoare în Marea Britanie, 17 în Germania, 16 în Suedia, 9 în Spania, 7 în Belgia, 6 în Cehia, câte 4 în Finlanda, Ungaria şi Slovacia, câte 2 în România, Olanda şi Bulgaria şi câte unul în Grecia, Lituania şi Slovenia.

Din toate acestea e suficient ca una să bufnească! Ce se va întâmpla?

Mai mult, un conducător nebun, din lumea arabă sau de aiurea, plin de bani, poate cumpăra azi la negru componentele unei bombe atomice, racheţii din fosta URSS fiind mari negustori ai armamentului „dezafectat” al armatei ruse. Constrâns să dimisioneze – aşa cum e cazul acum cu Gaddafi – în nebunia lui, un conducător inconştient ar putea declanşa, prin fanaticii săi, explozia unei bombe nucleare într-o capitală europeană mai puţin păzită de terorism. Ştie oare lumea ce să facă în caz că o bombă atomică explodează în capitala noastră portocalie?

 

§2. Cazul bombei termonucleare[1]

 

Să ne ocupăm deci de efectele exploziei uneia sau mai multor bombe atomice asupra sănătăţii şi a serviciilor sanitare. Deşi armele convenţionale devin, cu fiecare zi, tot mai distructive, introducerea de către un conducător fanatic în­tr-un scenariu de război a armei nucleare nu poate fi exclusă. Există conducători care în paranoia lor, consideră propria persoană echivalentă cu ţara şi nici noi nu suntem departe de această slăbiciune umană. Odată căzuţi în patima eu-lui absolut, asemenea conducători îşi asigură progeniturilor lor o viaţă liniştită, bogăţie imensă apropiaţilor iar pentru ei soarta ţării, poporul care i-a pus în fruntea lui nu mai contează. Nici ca graniţă, nici ca destin. Declanşarea unei bombe nucleare i-ar da însă fanaticului o dimensiune istorică absolut deo­sebită. Iar pentru el doar asta mai contează!

 În ce priveşte efectele catastrofale ele sunt pe termen lung şi nicidecum limi­tate. În zonele circumscrise regiunii implicate, asupra să­nătăţii populaţiei se declanşează un efect devastator a cărui amploare variază în ra­port cu o serie de parametri. Principalul parametrueste, evident, puterea bombei exprimată în kilotone (kt = 1 000 t. TNT, adică explozibil clasic de trinitrotoluen) sau megatone (Mt = 1 milion TNT) aceasta fiind legată de raportul dintre fisiune şi fuziune stabilit în momentul proiectării, acest raport având o mare importanţă în ce priveşte am­ploarea căderilor radioactive.

Foarte importantă este şi altitudinea la care se produce explozia bombei. Această variabilă condiţionează prezenţa sau ine­xistenţa căderii radioactive locale şi influ­enţează puterea undei de şoc. Alţi para­metri sunt natura terenului, caracteristicile „obiectivului”, condiţiile atmosferice (vizibi­litate, viteza şi direcţia vântului, ploaia, zăpada), şi atenţie,  nivelul de alarmă a populaţiei lovite.

Efectele pe termen scurt (2—4 luni) după recurgerea la arma termonucleară pot fi considerate cele imediate, datorate exploziei, şi cele ulterioare, imputabile căderii radioactive locale şi a situaţiei de haos social.

UNDA DE ŞOC. Primul fenomen pe care îl provoacă detonarea unei arme nucleare este unda de şoc. Ea provine de la îngrozitoarea presiune dezvoltată de vaporizarea materiei în momentul exploziei. Efectele directe ale fenomenului asupra indivizilor reprezintă principala cauză a morţii într-un timp scurt, presupunând că populaţia va fi imediat afectată de radiaţia iniţială şi de unda termică. Chiar la distanţe mari, pericolele cele mai importante ameninţă toracele şi abdomenul şi pot provoca fracturi. Prejudiciile indirecte decurgând din unda de şoc sunt cauzate de prăbuşirea unor clădiri, de dărâmături sau  oameni  care cad. Asemenea  efecte indirecte pot fi comparate cu efectul combinat al unui cutremur şi unei tornade, ambele de mare putere distructivă.

UNDA TERMICA. Primul efect al aşa-numitei „pale de foc” îl constituie prejudiciile aduse ochilor (orbirea temporară sau definitivă, provocată de leziunile retinei) pentru persoanele care privesc spre explozie chiar de la distanţe foarte mari. Într-o zi senină, o bombă cu puterea de 1 milion tone provoacă astfel de efecte până la o distanţă de 50 km, în timp ce. într-o noapte, senină, distanta se întinde până la orizont. O bombă de 10 Mt, care explodează la o altitudine de 15 km, ar provoca orbirea, sau, în orice caz, serioase leziuni oculare persoanelor aflate la o distanţă de până la 200 km. Unda termică provoacă, apoi, direct prejudicii, din cauza temperaturii înalte (care variază, fireşte, în funcţie de puterea bombei şi de distanţa de hipocentru) în funcţie de intensitatea ei, aşa-numita ,.flacără scânteietoare” provoacă leziuni ale epidermei, necroze, carbonizare, distrugerea organelor interne sau chiar dispariţia completă (cum o dovedesc la Hiroshima umbrele persoanelor aşezate pe băncile de piatră). La Hiroshima şi Nagasaki. temperatura a atins circa 4 000 grade, iar, la o distanţă de 1,5 km de hipocentru, ea depăşea 570 grade.

IRADIEREA INIŢIALA. În funcţie de doza totală şi de dozele parţiale, radiaţiile ionizante directe (neutroni şi raze gamma) pot să ucidă instantaneu din cauza şocului, să provoace moartea în, câteva zile sau să provoace boala radiaţiei, urmată de deces după câteva zile sau săptămâni ori să provoace o simplă limfocitopenie.

CĂDERE RADIOACTIVA LOCALA. In cazul iradierii întregii suprafeţe a corpului, gravitatea şi prezenţa simptomelor de după iradiere depind de doza totală de radioactivitate absorbită şi de dozele parţiale. Pot exista trei niveluri de gravitate : doze de peste 20 Gy (un Gray corespunde cu absorbirea unui joule de energie pe 1 kg ţesut şi a înlocuit ca unitate internaţională 1 Rad. 1 Gy = 100 Rad) care primite într-o perioadă scurtă de timp provoacă dereglări ale sistemului nervos, însoţite de convulsii şi comă. Moartea survine după câteva minute sau zile în funcţie de doză. În cazul dozelor cuprinse între 6 şi 20 Gy, predomină sindromul gastrointestinal, însoţit de greaţă, vomă, diaree şi deshidratare. Moartea survine după o săptămână, maximum două. La o doză între 2 şi 6 Gy, se manifestă sindromul hematopoetic. El este precedat de simptome nespecifice, ca greaţa, voma şi starea generală proastă, care nu diferă de cele observate după expunerea la doze mai ridicate. în acest stadiu se remarcă o diminuare a numărului de limfocite în câteva ore şi granulocite în câteva zile. În funcţie de doza primită şi de gravitatea afectării măduvei osoase, pot avea loc fie restabilirea, fie moartea prin hemoragii, infecţii şi tulburări imunologice.

Pentru doze mai mici de 1,5 Gy, simptomele sânt puţine sau chiar nule. La supravieţuitori, semne specifice ale iradierii sunt căderea părului şi ulceraţiile cavităţii bucale şi faringelui. Când întreaga suprafaţă a corpului este expusă o perioadă scurtă la doze mai mici de 6 Gy, prognoza este corelată direct cu doza primită de măduva osoasă. Dacă aceleaşi doze sunt primite într-o perioadă mai îndelungată, posibilităţile de supravieţuire cresc. După o doză de 3—3,5 Gy absorbite de măduva osoasă, există o rată de mortalitate de 50 la sută în 30 de zile. Pielea este deosebit de sensibilă la radiaţii. Primul stadiu de reacţie  este eritemul, prezent la valori cuprinse între 3 şi 8 Gy absorbiţi în timp scurt. In doze între 12 şi 20 Gy, se remarcă radiodermatite acute exudative, care adesea se cronicizează şi duc la ulceraţii, necroze şi atrofie. În cazul unor căderi radioactive, însoţite de raze Betta, se produc aşa-numitele arsuri Betta.

TRATAMENTUL. Pentru tratamentul unor pacienţi afectaţi de unda de şoc şi aflaţi în stare de şoc este necesară o internare îndelungată într-un spital cu posibilităţi de laboratoare pentru analiză şi radiografii. Totodată, este nevoie de intervenţii chirurgicale de tot felul, îndeosebi ortopedice şi de chirurgie toracică şi abdominală. .

Posibilităţile de supravieţuire a unor pacienţi cu arsuri grave cresc în funcţie de dotarea serviciilor specializate. De fapt, tratamentul arsurilor impune menţinerea funcţiilor vitale (terapie intensivă) şi tratamente specifice ale rănilor, precum şi transplantarea unor ţesuturi. Toate acestea cer o experienţă însemnată şi condiţii de sterilitate absolută. În primele 24 de ore sunt necesare cantităţi mari de plasmă şi ser fiziologic, 10 litri pentru fiecare pacient. În schimb, nu există o terapie precisă în cazul absorbirii de radiaţii. Principiul fundamental este menţinerea pacientului în viaţă timp de cinci săptămâni, până când începe restabilirea măduvei osoase. Măsurile luate urmăresc să prevină moartea, ca urmare a unor infecţii sau hemoragii. Terapia cuprinde odihna la pat, spitalizare în mediu steril, punerea diagnosticului şi îngrijirea unor infecţii endogene, transfuzii de sânge (50-100 transfuzii de pacient), transplantul de măduvă osoasă prelevată de la donatori şi folosirea unor mari cantităţi de antibiotice.

Din cele spuse până aici este evident că, în faţa unui conflict în care ar fi folosite arme nucleare, ar lipsi, chiar în cazul unui atac limitat, posibilitatea de a răspunde la nevoile supravieţuitorilor.

Iată acum, legat de aceasta, două exemple bazate pe posibile scenarii de război ce se făceau la O.N.U. în anii 1980 şi la Agenţia pentru dezarmare şi controlul armamentelor a S.U.A. în anul 1979. În primul scenariu, teatrul conflictelor erau cele două state germane şi scopul ambelor părţi era de a lovi numai 171 obiective militare, folosindu-se o putere de 34,2 Mt. Pentru a înţelege proporţiile tragice ale unei asemenea eventualităţi şi a-i aprecia impactul asupra serviciilor este suficient să arătăm că numărul morţilor, în acest caz, ar fi fost de circa 10 milioane persoane şi cam tot atâţia răniţi, dintre care o mare parte ar prezenta arsuri mai mult sau mai puţin grave. Câteva milioane ar muri din lipsă de îngrijiri, dat fiind că numărul paturilor în spitale specializate pentru cei cu arsuri ar fi fost insuficient. Pe atunci existau în Europa  occidentală,   circa   1500   şi   în Europa răsăriteană la fel.

Conform celei de-a doua ipoteze, a fost luată în calcul o singură bombă cu o putere de 1 milion tone care ar fi explodat asupra oraşului Boston, în S.U.A. Un milion de persoane ar fi fost ucise şi 700 000 rănite, adică peste 60 la sută din întreaga populaţie a oraşului estimându-se atunci (O.M.S., 1984) că întregul sistem sanitar al S.U.A. nu ar fi fost suficient pentru a face faţă unei situaţii de urgenţă.

În  ce  priveşte efectele pe termen lung ale expunerii la doze ridicate  de radiaţii  ale  unor  mari  grupuri de  populaţie, actualele cunoştinţe sunt, în principal, rodul studiilor epidemiologice efectuate asupra supravieţuitorilor de la Hiroshima şi Nagasaki.  Au fost studiate şi grupuri de bolnavi iradiaţi în scop terapeutic (pentru spondilite      anchilozante,  hipertiroidism . etc).

CANCER. Neîndoielnic, fenomenul de cea mai mare importanţă printre efectele tardive ale expunerii la radiaţiile ionizante este o creştere a cazurilor de cancer la populaţia afectată. O creştere a ponderii tuturor formelor de leucemie (inclusiv limfatica cronică) s-a remarcat la supravieţuitorii japonezi începând de la trei ani după explozii şi a atins nivelul maxim în anii 1951—1952.

In afara creşterii cazurilor de leucemie, şi proporţia altor tipuri de tumori are la bază acţiunea radiaţiilor ionizante. Îndeosebi există o creştere certă a cancerului tiroidei, sânului, plămânului, stomacului. Ratele de mortalitate legate de sporirea numărului de tumori maligne la Hiroshima şi Nagasaki diferă, însă, în cele două oraşe, ceea ce poate fi atribuit, în principal, expunerii diferite la neutroni. Tendinţa celorlalte tipuri de cancer, comparativ cu leucemia. rezidă în faptul că se manifestă foarte tardiv, cu o creştere a incidenţei lor relevabilă la 10—25 ani după evenimentele nucleare.

MICROCEFALIA ŞI ÎNTÎRZIEREA MENTALA. Un alt efect tardiv important este creşterea serioasă, la persoanele iradiate la uter, a riscului de microcefalie asociată uneori cu întârzierea mentală. Dacă perioada de gestaţie în momentul expunerii este de până la săptămâna a 17-a, atunci riscul este maxim, corelat în mod proporţional cu doza absorbită. La Hiroshima. această anomalie s-a manifestat la 50 la sută din naşteri la subiecţi care au suferit în stadiul intrauterin o iradiere mai mare de 30 Rad  (0,3 Gy).

PREJUDICII GENETICE PROVOCATE DE INFECTĂRI NUCLEARE. Studii pe această temă s-au făcut îndeosebi, în legătură cu confirmarea unor mutaţii la nivel biochimic la copiii unor persoane expuse. Nu se ştie nimic despre mutaţii genetice la alte organisme vii : nu pot fi excluse efecte imprevizibile.

 

§2. Cazul accidentelor în centralele electro-nucleare

Referindu-ne la diversele accidente la centralele cu producţie electrică de origine nucleară – Shellafield (Anglia), în 1957, Three Mile Island (S.U.A.), în 1979, şi Cernobâl {U.R.S.S.), în 1986, se poate conchide că un accident nuclear de dimensiuni ce pot fi considerate limitate, comparativ cu cel mai mie conflict atomic imaginabil, este suficient pentru a pune serios în dificultate un sistem sanitar dintre cele mai avansate.

Totodată, nu există o separare netă între efectele, în special pe termen lung, ale exploziei unei bombe nucleare în scopuri militare şi cele decurgând dintr-un incident la o centrală nucleară. Şi tocmai o asemenea problemă ridică întrebări îngrijorătoare.

Un „avantaj” ar fi că unda de şoc şi unda termică ar avea efecte devastatoare doar pentru personalul angajat din centrala atomoelectrică, deoarece, de regulă, asemenea centrale nu se construiesc în zone intens populate. Spre deosebire însă de bomba nucleară autodistrusă rapid, o explozie a miezului combustibilului nuclear la o centrală atomoelectrică induce în atmosferă, până la anihilarea ei, multe ore şi chiar zile de eliberare necontrolată de nori radioactivi în atmosferă. Distribuţia aleatorie a acestora fac şi mai dificile măsurile de prevenţie luate de sistemul sanitar.

Pe de altă parte, există un factor de toleranţă individual la radiaţiile nucleare. De aceea Gray-ul, ca unitate de măsură şi subdiviziunea lui tolerată rad-ul, nu se mai folosesc în cazul iradierilor fiinţelor vii, trebuind definit un sistem nou, bazat pe „doza efectivă”.  Aceasta, este suma dozelor echivalente multiplicate cu factorii de ponderare ai organelor/ţesuturilor unei fiinţe vii.

E =S(WT x H), unde WT este factorul de ponderare al organului, T. Deşi doza efectivă are ca unitate de măsură  Sievert-ul (Sv) şi unitate tolerată rem-ul – 1 Sv = 100 rem – nu putem vorbi de un sistem zecimal între „doza efectivă” şi „doza efectivă angajată”, aceasta fiind o altă mărime definită ca fiind debitul dozei efective cumulat în timpul scurs de la încorporare, t. Pentru cazul în care t nu este precizat, se va lua 70 ani (în SUA – 50 ani).

Pentru înţelegerea fenomenului de iradiere folosim în practică milisievertul (mSv, o miime de Sievert) sau microsievertul (μSv, o milionime de Sievert). În felul acesta putem estima în ce pericol suntem, dacă studiem tabelul de la început.

Găsim astfel de informaţii pe diferite situri[2]:

„Radiaţia înregistrată în la centrala Fukushima pe 15 martie a fost de 11,9 mSv pe oră (Sursa International Atomic Energy Agency) nivelul radiaţiei este de 35.000 de ori mai mare decât cel normal. În doar un sfert de oră în curtea centralei eşti expus la doza de radiaţie pentru un an întreg. La un asemenea nivel de radiaţie o persoană din imediata vecinătate a reactorului va avea  probleme de sănătate după aproximativ 40 de ore, şi va primi doza letală după aproximativ 6 luni. Unele alimente sunt slab radioactive, conţinând în mod natural unele substanţe chimice radioactive. Un exemplu este banana bogată în potasiu-40, fiecare banană conţinând 0.1μSv (echivalentul a 20 de minute de expunere normală). Mai aproape de casă, cartofii conţin cam aceeaşi concentraţie de radioactivitate ca şi bananele. În doze mici, expunerea la radiaţii nu poate fi asociată în mod cert cu probleme de sănătate. S-a calculat că o doza egală cu o zi de expunere normală (0,01mSv) se asociază cu acelaşi risc ca fumatul unei ţigări, sau traversatul unei străzi de 3 ori. În doze mari, radioactivitatea este extrem de dăunătoare sănătăţii. Dozele ce depăşesc 0,5-1,0 Sv produc îmbolnăvire, iar orice depăşeşte 3,0 Sv produce moartea în lipsa unor tratamente medicale extreme (transplant masiv de măduvă, de exemplu). Radiaţiile afectează cel mai tare organele şi ţesuturile cu viteză mare de regenerare: pielea, mucoasele, organele digestive şi reproducătoare.”.

În cât timp scăpăm de praful radioactiv depus pe sol, pe culturile agricole? Aceasta depinde de perioada de înjumătăţire a prafului radioactiv provenit din centrală. În cazul iodului radioactiv acesta are perioada de înjumătăţire de 8 zile. După opt zile, el va fi de două ori mai puţin radioactiv. După încă opt zile va fi de patru ori mai puţin radioactiv iar după încă alte opt zile de 8 ori mai puţin radioactiv.

Grafitul şi iodul sunt însă cazuri fericite. In cazul altor substanţe cum ar fi cesiul sau mai grav, plutoniul, perioada lor de înjumătăţire este de secole…

Un alt factor care mai trebuie luat în calcul, este distanţa de la centrala nucleară unde s-a produs accidentul şi elementul receptor. Există şi aici avantaje. Un om aflat la 20 de km distanţă de accident, faţă de altul aflat la 10 km de centrală nu va primi de două ori mai puţine radiaţii ci de patru ori! Doza de radiaţii nu scade în proporţie aritmetică ci în proporţie geometrică. Calculând în acest fel, cineva care stă la 20 km de reactor încasează o doză de 40.000 de ori mai mică decât cel care sta în curtea reactorului. În acest fel se calculează aria de evacuare. Din estimările oamenilor de ştiinţă, un om din curtea reactorului de la Cernobâl a primit o doză letală în mai puţin de un minut, nivelul radiaţiilor fiind atunci de peste un milion de ori mai mare decât în prezent la Fukushima.

 Multe calcule se fac însă considerând că vântul ar sta! In consecinţă, sunt foarte mulţi factori, absolut aleatorii, care pot răsturna toate calculele matematice şi asta s-a întâmplat şi la Fukushima. Ca atare, prudenţa rămâne mama înţelepciunii iar portocalii care au semnat acordul de mediu pentru centrala atomoelectrică de la Belene-Bulgaria, centrală ce va fi construită la doar 80 km de Bucureşti, ar trebui să li se impună domiciliu forţat, pe Dunăre, vizavi de „curata” centrală rusească.

Pentru că ei şi-au pus semnătura cu gândul la vilele lor cumpărate prin occident.

Pentru „prostime”, rămâne ca de obicei, veşnic, Dumnezeu cu mila!

 Prof. NICOLAE N. TOMONIU

Articol scris pentru revista Publicaţiile ARP

 Imagine sus: https://ro.wikipedia.org/wiki/Explozie_nuclear

[1] Prelucrare după articolul “Ce se întâmplă dacă explodează o bombă atomică”, revista Lumea, nr. 50, 11 dec. 1986

[2] Aici, de pe situl TVR