vineri, 6 octombrie 2023

Întâlnirea de la Vila Sfetea (astăzi Vila Ursu) de la Tismana

(continuare din numărul trecut)

NICU TOMONIU

Prof. univ. Alexandru Melian: “- Vă propun tuturor o dezbatere pe tema “bombelor de presă” cum le-aţi numit în cazul scrierilor lui Djuvara. Aici apare un paradox, ce facem cu omul care se bagă în istorie şi în lingvistică nefiind nici istoric, nici lingvist? Noi, criticii literari, apoi istoricii şi lingviştii - pentru că omul bagă în lexicul românesc o serie de aşa zise “cuvinte cumane - să-i dăm importanţă sau nu? Dându-i importanţă nu-i ridicăm mingea la fileu? Iar ignorându-l, gogoriţele lui nu se răspândesc în mase şi fac rău? Asta-i dilema!”

- D-le Melian, cazuri nefericite ca al d-lui Djuvara sunt puţine dar fenomenul e bine disimulat şi trebuie să atragem atenţia asupra lui. Pe Djuvara l-a lansat Ion Cristoiu constatând că omul vine de la serviciul lui din Africa cu o pensie de doar 60 dolari, care evident că nu-i ajungeau. Hoţomanul de Cristoiu ştia prea bine cum te poţi lansa subit în literatură: ori scrii o carte “mare” fără niciun cusur, ori spui o prostie la fel de mare - de tip “Codul lui Da Vinci” sau “găinii care naşte pui” - şi succesul e garantat. Când a lansat Cristoiu - printr-un articol - tâmpenia cu Thocomerius, prinţ cuman care l-a făcut pe Basarab Întemeietorul şi pe lângă el a mai făcut şi Ţara Românească, erau la comentarii circa 350 de poziţii contrare printre care şi a mea, cu invitaţia de a intra pe un site de-al meu unde aveam un capitol privitor la basarabi.

Apoi, d-l Artur Silvestri mi-a editat cartea “Neamul lui Basarabă” şi am pus-o pe Internet. Credeţi că am estompat bomba lui Cristoiu şi a lui Djuvara cu ale mele 400 exemplare editate şi distribuite la întâmplare faţă de mediatizarea formidabilă îniţiată de Cristoiu prin presă, prin televiziuni şi prin invitarea “personalităţilor” la lansarea cărţii? Abia acum, după mai bine de patru ani, când lumea a inceput să ia cunoştinţă de demontarea punctuală a diversiunilor djuvariste, moşul Djuvara s-a potolit cu Thocomerius al lui. Cartea n-a mai fost editată dar a scos alte cărţi, la fel “bombe” nedocumentate, care fac furori şi umplu librăriile. Asta, pentru că omul e chemat la televiziune, e invitat pentru o “porţie de istorie” la radioul naţional sau alte asemenea trucuri ale “nucleului dominant” - cum spunea Artur - şi ale pata-pleşu-cristoilor de presă cum zic eu. Acesta e fenomenul grav care trece neobservat in lumea “bună”, ba mai dă apă la moară celor de la putere, inclusiv şefului statului cu “Condamnarea comunismului”, carte scrisă cu condei tismineţkian. Tismăneanu, Djuvara şi alţii ca ei prosperă, s-au ajuns!

Iată deci, faptul e fapt: vasăzică nu m-am lansat eu cu o carte bine documentată cu trimiteri exacte la marii istorici care tranşaseră o dată problema întemeierii ţării. S-a lansat d-l Djuvara iar acum librăriile cârcâie de cărţile lui. “Operaţiunea Cristoiu” a reuşit cu bine!

Revenind la tema propusă şi în lumina acestor fapte, sunt de acord că nu trebuie băgaţi în seamă aceşti oameni dar de ce să nu dezvăluim subteranele afacerii literare? De ce să nu promovăm pe aceia care au luat atitudine corectă faţă de o lansare literară diversionistă?

Prof. univ. Doca: “Şi eu sunt de acord că specialiştii ar trebui să intervină împotriva intruşilor din meseria lor. Lucrul trebuie însă făcut din faşă, din faza incipientă. După ce a intrat în spontanul maselor prin mijloacele mass-media este greu să mai repari ceva.”

- Bineînţeles d-le Doca nu ştiu dacă suntem la începutul fenomenului dar încurajarea redacţiilor nepartizane, aşa cum este “Editura online Semănătorul” ar fi un prim pas spre normalizarea lucrurilor. Djuvara este un caz nefericit iar Tismăneanu şi tatăl său Tismineţki, care a pus sămânţa comunismului rusesc în ţara nostră, sunt accidente ale istoriei româneşti.

Hai însă să nu mai vorbim despre aceştia sau despre noi înşine. Ştiţi câţi tineri cu scrieri valoroase bat la porţile redacţiilor ? Reducerea dramatică a fondurilor ministerelor de resort duce la ocuparea zonei devenită liberă de către oportunişti din zona privată iar zona privată, cum bine ştiţi, e ocupată la noi de neşcoliţi sau şcoliţi pe la universităţi particulare din Herculane, Lugoj sau alte oraşe făcute artificial “centre universitare”.

Pentru a încheia domnule, eu ştiu un principiu: lucrul bun trebuie popularizat indiferent de la cine vine mai ales dacă el înlătură un fals statut.

Să luăm de pildă Mânăstirea Lainici pe care aţi vizitat-o astăzi. Se vehiculează de ani buni că “lainici” ar veni de la cuvântul “lainos” care - se zice - ar proveni din greaca veche şi înseamnă “piatră”. Fals! Grecii au numit renumita aşezare săpată în stâncile Iordaniei “Petra”, deci “lainos” este o invenţie românească. Am scris un articol pe tema asta şi a fost popularizat prin principalul ziar local “Gorjeanul” şi prin publicaţiile ARP. Iată! Asemenea atitudini venite din popor trebuie promovate şi nu versiunile “oficiale” care ţintesc scopuri ascunse, pentru că este clar că după 1989 am fost copleşiţi de personaje dubioase revenite în ţară sub genericul “disidenţi comunişti”. Cârcâie ziarele de ei şi au dat tonul unei hărmălaie şi a unei nebunii jurnalistice care cu greu va mai putea fi estompată aşa curând. (Va continua în nr. viitor)

Căldură mare, mon cher !

Un editorial de Nicu N. Tomoniu

Apariţia primelor numere ale revistei “Sămănătorul” a impulsionat nu numai debutaţii care au vazut în ea o oportunitate de a se lansa în literatură. Însăşi autorii consacraţi - aflaţi în concediu - s-au pornit să-şi scoată manucrisele de la naftalină, să le finalizeze şi să mi le trimită la pachet pentru că nu era tot una ţinerea manuscrisului la “popreală”, cu publicarea măcar a unei mici felii care să-i miroasă cititorului a scriere bio, a scriere absolut naturală şi originală.

Şi nu-i de mirare să publice aici ! Rar lucru azi să găseşti o scriere neatinsă de canoanele redacţiilor “de gaşcă” unde se lansează autorii cu “bombe de presă” care explodează instantaneu prin emisiuni TV şi radio, prin articole din jurnale ciocoieşti şi prin expoziţii de carte “bine sponsorizate” fie de cei cu ciolanul în gură, fie de cei care “taaare l-ar mai linge” şi ei puţin.

Deci căldură mare, mon cher! Se sculă Traian, pe un cal bălan, ţipând în stilu-i năzdrăvan: “- În săbii să ne săbiem, în buzdugane să ne buzdugănim, ori în cărţi tari să ne citim!” Şi cum ieşi la luptă “Epoca Băsescu, integrarea şi dezintegrarea României”, pac şi copilul comunistului Tismineţki taman din SUA cu al său "România în timpul lui Băsescu: Aspiraţii, Realizări şi Frustrări din timpul primului mandat". Musai toate “aspiraţiili”, “realizărili” şi “frustrărili” cu literă mare. (Vezi “Libertatea” din 27 iulie a.c.). Numai citind titlul te-apucă năduşeala!

Şi atunci, ce să căutăm noi, muritorii de rând printre gladiatorii literaturii de astăzi?

Ogorul Sămănătorului e curat ca lacrima. Nicio buruiană ! Deşi prin literatura nepartizană pe care o promovăm, nu putem zice că n-avem urzici pentru stăpânire. “Mai sapă Moromete o fântână”, “Povestea pomenirii lui Dumnezeu” ale d-lui Jianu, “Unu, plus unu” al d-lui Druncea sau "Agramatisme, manipulări şi silă" al d-nei Anca - amândoi debutaţi ai lunii iulie - cele “Cinci sute de grafoclipui” ale d-lui Ene, romanele de profunzime a vieţii reale de astăzi ale Florinei Cojocaru sau ale d-lui Felea sunt seminţe ale unei noi generaţii, seminţe ale unei noi recolte ce va acoperi “şourile” mizerabile ale televiziunilor unor îmbogăţiţi peste noapte.

Alăturând şi piesele grele, Cezara Adamescu şi Al Ionuţ Tene, revista noastră online, poate privi de sus publicaţiile ciocoilor de presă

După un secol !

Tomoniu Nicolae - Asociația SEMANATORUL TISMANA

UZPR - CARTE INTERNAȚIONALĂ DE ZIARIST

Vedeți mai jos !

"Sămănătorul - Blogger", Meteo TISMANA, Calendar inteligent (lb. fr), Calendar ortodox (lb. ro - anii 1970-2037), Pe urmele lui Coşbuc la Tismana, Plimbare pe strada mea - Casa Nicolae Tomoniu.

După un secol !

Un editorial de Nicu N. Tomoniu

Aş zice “Aşa a vrut Dumnezeu!” dacă aş fi un cleric. Iar dacă aş fi un specialist în enigmaticele teorii indiene, ca George Anca, ce s-a întâmplat ar fi o probă fie că reîncarnarea există, fie că cel puţin fenomenele istorice sunt ciclice! Chiar în vara anului 1901, exact acum o sutăzece ani, se puneau la punct - la Vila Sfetea de la Tismana - conceptele revistei “Sămănătorul”. Iată acum, în luna iulie 2011, tot o mână de inimoşi aidoma echipei trecute demult în lumea drepţilor, respectiv, Alexandru Vlăhuţă, (Da ! Vlăhuţă şi nu Vlahuţă !) George Coşbuc şi cumnatul său George Sfetea, se întâlnesc tot prin hazard al soartei ca să discute despre reapariţia revistei Semănătorul în vara acestui an.

Nu-i vorbă, în afara acestor coincidenţe lucrurile au şi mari deosebiri, aşa cum şi dinosaurii giganţi de altădată prin ciclul zbuciumatei istorii a terrei ajunseră struţii, curcanii sau bietele găini de astăzi. Bunăoară, dacă ne uităm bine, niciunul din noi cei strânşi pe terasa actuală a Vilei Ursu (fostă Sfetea) nu seamănă cu boernaşii sus amintiţi care scriau având la noptieră punga doldora de lei galbeni şi puternici cu efigia regelui Carol întâiul.

Pe linie profesională, da, ar mai merge un pic dar pe considerente de pungă, departe de “doldoră” când profesorii noştri universitari, elita noastră intelectuală cere în faţa guvernului creiţari amărâţi de la clasa noastră politică ce stă cu fundul pe ditamai sacul de bani al ţării, dar care nu dă doi bani tocmai pe cei mai îndreptăţiţi să dea soluţiile cârmuirii eficace a unei ţări.

Dincolo de aceste deosebiri, avântul şi ideile sunt acelaşi ca şi acum un secol şi noi dorim să le scoatem la iveală exact aşa cum ele au demarat: printr-o revistă a ţărănimii. Iar dacă ţărănime nu mai există prin ţară, cultivând căpşuni, castraveţi şi flori prin Europa, măcar să fim o revistă a săracului, condusă de săraci la pungă dar bogaţi la inimă, lucru rar astăzi printre atâtea clanuri şi interese total opuse interesului poporului.

“Sămănătorul”, iată un program “de completare de informaţie şi de alternativă, spărgând «nucleul dominant» ce impune teme, idei şi nume într-un canon restrictiv” (Artur Silvestri, 2007, Scrisoare de Buna Vestire).

Întâlnirea de la Vila Sfetea (astăzi Vila Ursu) de la Tismana

Aşa cum spuneam într-un număr precedent, n-avem bani ca să demarăm o aniversare de răsunet, cu zeci şi sute de invitaţi, la trei ani de la lansarea editurii “Semănătorul - Editura online”.

În România, cultura şi învăţământul primesc fonduri pe cât sunt de inculţi sau neşcoliţi actualii guvernanţi iar faţă de 80 de miliarde euro fonduri atrase de Polonia de la UE, ministresele nostre reuşesc să atragă nişte fonduri atât cât să-şi cumpere nişte poşete mai ca lumea, aidoma marilor vedete ale lumii. Amânăm deci marea noastră “sindrofie” pentru aniversarea la cinci ani, poate se va schimba ceva şi în ţara noastră, barem la o speranţă care moare ultima să mai visăm.

Şi am aniversat trei ani de editură „Semănătorul” tot prin hazard, aşa cum şi Vlăhuţă venise la Tismana pentru a scrie “România pitorească” şi întâlnindu-l aici pe Coşbuc au pus bazele „Semănătorului”. Pentru că „Semănătorul” s-a numit la început aceea revista gândită în anul 1901, aşa cum şi noi, eu cu regretatul Artur Silvestri, am numit tot la început site-ul principal „Semănătorul”, pentru ca până la urmă eu să scot online şi revista „Sămănătorul”.

Aşadar, profesorii universitari Al. Melian şi Gh. Doca, care au lucrat în lunga lor carieră la Universitatea din Bucureşti, făcând cu soţiile turul mânăstirilor transilvane şi oltene au hotărât să discutăm pe frumoasa vale a Tismanei, despre noul eveniment literar “Semănătorul” de care auziseră întâmplător. Iată scrisoarea primită spre sfârşitul anului trecut de la d-l prof. Melian:

“Am descoperit situl dv. cu totul întâmplător, dar nu e deloc întâmplător că, - în pofida rezervelor mele obişnuite faţă de instituţiile editoriale – m-am decis să vă transmit acest mesaj. Nu e întâmplător, mai întâi, pentru că fondatorul « Semănătorului » din sec.XXI, Artur Silvestri a fost unul din studenţii mei de neuitat, datorită personalităţii lui puternice, originale, mereu în răspăr cu rutina, compromisul şi locurile comune. Este adevărat, bucuria de a-l redescoperi după peste 30 de ani a fost aproape neantizată când am aflat că el a părăsit această lume rătăcită mult prea devreme, - nu ştiu dacă pentru el - dar fără nici o îndoială pentru noi. Fiindcă Gabriel făcea parte din acea speţă rară de oameni de cultură mereu gata ş mereu capabili să se dăruiască celorlalţi mai mult decât sunt ei dăruiţi. Din acei oameni de cultură superiori care-şi privesc descendenţa din neamul românesc ca pe un temei de mândrie iar datoria de a-l sluji şi onora cu devotament ca pe un destin implacabil. O calitate cu atât mai mult de preţuit cu cât, după Revoluţie, renegaţii mondialişti şi demolatori de valori româneşti nu mai încetează să gestioneze cultura românească din postura celor cu punga plină şi inima goală, cu perfuzii politice dătătoare de putere şi confuzii valorice aducătoare de profit.

Şi nu este întâmplătoare, de asemenea, deschiderea mea către dv. pentru că spiritul făptuirii culturale căreia v-aţi dedicat l-aţi pus sub emblema simbolică a « Semănătorului » de demult, - mişcare culturală şi literară fundamentală pentru istoria românească, chiar dacă nu o dată, ea a fost minimalizată sau chiar contestată, nu atât de promotorii estetismului cât de cei cu ascunse ideosincrazii faţă de lumea ţărănească şi până la urmă faţă de valorile româneşti. Iar « Scrisoarea de bunăvestire » a lui Artur Silvestri din 2007 este un certficat de nobleţe şi dăruire”.

Acum, se puneau o serie de întrebări, care la întâlnirea de la fosta Vilă Sfetea stăteau mai mult ca niciodată pe limba interlocutorilor mei. Şi stau pe limba multora din autorii noştri, de aceea ar fi bine să detaliez toate discuţiile. Faptul că eu sunt legat de istoria Tismanei şi implicit, de “Sămănătorul” anului 1901, de viaţa lui George şi a surorii sale Elena Coşbuc, căsătorită cu librarul bucureştean Sfetea se ştia de mult. Dar nu se ştia cum am ajuns noi - eu şi marele promotor cultural Artur Silvestri - să lucrăm împreună şi să demarăm online un grup important de situri “Sămănătorul”, pentru ca mai apoi - prin trecerea fondatorului în nefiinţă - proiectul nu numai să nu se închidă ci să se dezvolte continuu cu noi situri şi forme noi de răspândire electronică a informaţiei, culminând cu actuala revistă culturală “Sămănătorul”.

Prof. univ. Gheorghe Doca: “- D-le Tomoniu, cum aţi ajuns dvs. care aţi terminat studiile de matematică la Timişoara să relansaţi o importantă mişcare literară apărută acum un secol?”

- D-le Doca, să-mi spuneţi Nicu ca pe la noi la ţară şi ţin să precizez mai întâi, că foarte greu aş fi ajuns unde am ajuns, dacă d-na Mariana Brăescu Silvestri nu prelua şi nu ducea mai departe proiectul silvestrian de relansare a revistelor culturale apărute în jurul anilor 1900 când ţara nu ducea deloc lipsă de idei literare prin personalităţi mari, de excepţie. Asumarea continuităţii a fost primul lucru pe care l-am cerut tuturor, pentru ca pericolul migrării scriitorilor spre zona «nucleului dominant» ce impune teme, idei şi nume într-un canon restrictiv - aşa cum bine spunea d-l Silvestri - să fie îndepărtat iar conştiinţa apartenenţei scriitorilor noştri la un grup de publicaţii absolut independente să rămână trează.

La acel moment de cotitură, a fost deci o problemă de strategie nu de măiestrie literară aşa cum, cu numai un an mai înainte, deşi d-l Silvestri mă “momise” la revistele lui prin articolele ce le scriam de regulă pentru o revistă din Germania, se gândea că ţin în mână un atu extrem de important: cunoştinţele mele de informatică care în fond erau şi sunt legate de meseria mea. Aici d-l Silvestri a fost un vizionar excepţional, cuplând cu mine la ideea de exprimare a informaţiei prin situri! Amândoi creasem mai multe situri până să ne cunoaştem virtual pe Internet şi asta ne-a făcut extrem de apropiaţi deşi nu l-am cunoscut fizic niciodată...

Treptat, in scurtul timp cât am lucrat împreună, m-a “versat” şi în tainele directorului de editură, lucrul cu scriitorii, formele de adresare în corespondenţă, mijloacele de încurajare a debutanţilor, formele de stopare a fenomenelor negative din domeniul literar şi multele altele. Avea un talent nebun de a mă învăţa lucruri noi eu având mereu ferma convingere că fac totul absolut din lăuntrul meu, că nu furam nici o idee, mă trezeam pur şi simplu noaptea în cap cu ea . Cu toate acestea, când am lansat editura online, în iulie 2008, mi-a fost teamă. In modestia mea - comună tuturor celor “de la ţară” - i-am spus d-lui Silvestri: “lăsaţi-mă “editor-delegat”, director e o pălărie prea mare pentru mine”. Bine, a zis, dar e provizoriu, dacă te-ai descurcat câteva luni fără mine, o să ajungi şi director. Fusesem director de cămin cultural, apoi director de şcoală, iată-mă acum şi director de revistă literară, d-le Gicu ! Toată treaba este să iei în serios ceea ce faci, indiferent ce faci. Să te perfecţionezi în noua ta postură, să citeşti mult şi să zici după câţiva ani că ai mai făcut o facultate... Asta e cheia reuşitei în viaţă: râvna cu care lucrezi, sufletul pe care ţi-l pui pentru o idee.

Prof. univ. Gh. Doca: “- D-le Nicu, consideraţi că toate acestea vi le-aţi însuşit trăindu-vă copilăria, apoi viaţa, la ţară ? Sunt mai mulţi stimuli ai centrilor nervoşi ai creierului în provincie? Libertatea de mişcare în natură face mai puţini indivizi schizofrenici decât în capitală ?

- La toate întrebările da, deşi, aşa cum am spus mai înainte, noi cei de la ţară de felul nostru suntem modeşti, aşa e in firea poporului nostru să considere că la oraş totul e mai cu moţ, averi, case, maşini, fabrici şi chiar oameni. Fără să se discernă că nu funcţiile fac omul deştept, se vede prin dobitocii care ne conduc azi, o adunătură de ce-a fost mai rău în toate partidele, nu poziţia ierarhică arată inteligenţa omului ci felul în care rezolvă el problemele vieţii. Marii noştri scriitori spuneau mereu că veşnicia noastră vine de la ţară, acolo e oceanul din care se adapă ţara şi vedeţi bine cum poporul acesta isteţ descâlceşte viaţa, fie căutând bani în afară fie descurcându-se înăuntrul ei, cu căruţa încă, cu animale, cu servicii la noii ciocoi, ţăranii noştri inventează.

Majoritatea lor au livezi, vii şi grădini proprii deşi independenţa asta se vede altfel de la Bucureşti, că noi stăm şi cerşim de la stat. Spunea o «moderatoare» la un post TV, «Stai domnule, că acum oamenii au maşini, nu mai e nevoie să avem judeţe mici». D-lor Gicu şi Sandu, stimate doamne, sunt sate unde sunt mai multe căruţe decât maşini, avem probabil în sărăcia noastră cel mai mare parc de căruţe din Europa! Omul de ţară diferă încă din copilărie de cel de la oraş, noile cercetări ştiinţifice confirmă acest lucru, spaţiul de joacă şi modalităţile de mişcare, schimbările cerute de această mişcare în natură cer idei inovatoare! Am rămas surprins la TV History, văzând că acum două mii de ani se folosea un fel de muştiuc prelungitor pentru aruncarea suliţelor. Păi asta făceam noi când ne jucam cu tulpinile de scaieţi drept suliţe, aruncam de zece ori mai mult decât cu mâna!

Prof. univ. Gheorghe Doca: «- Şi mai era şi precizia d-le Nicu, ţineţi minte câte jocuri cu aruncarea pietrei la loc fix sau mobil aveam?»

- Cu vacile la păscut se inventau multe, iar asta formează viitorul adult. Uitaţi-vă câte am inventat la «Semănătorul» : site-ul de început, apoi editura, apoi exprimarea multimedia de la YouTube, apoi anunţurile şi documentele adiacente de la scribd sau biblioteca editurii online de la Google. În fine noua revistă «Sămănătorul» absolut inedită în întreg spaţiul românesc. Nicio editură nu oferă online posibilitatea ca cititorii să citească un fragment apoi întreaga scriere dacă i se pare interesantă. Toate acestea provin din adaptarea la Homo-Interneticus de azi, iată că nu e nevoie să fiu eu mare scriitor sau literat pentru a conduce revista, ci un bun vizionar al evoluţiei mijloacelor de informare. «Gândul» deja publică numai online, ceea ce noi facem de patru ani.

Mai mult, cred că mă avantajează faptul că nu sunt specialist în literatură ca dvs., aş cădea pe panta unui curent literar care-mi place mie. Am vorbit cu d-l Melian ca la documente să punem conceptul alături de critica lui, de pildă pe Iorga şi Z. Ornea. Matematica m-a învăţat să fiu mai riguros ca un literat. Iată, Zornea afirmă că pe Vlăhuţă şi Coşbuc îi mâna de la spate cu revista Spiru Haret, ei fiind salariaţi (referendari) la Ministerul Instrucţiunii. Fals! Coşbuc devine salariat în anul următor apariţiei revistei. Apoi, acele documente programatice nu se pot face la comandă, mai ales pe vremea aceea! Îţi trebuie suflet, îţi trebuie avânt intern! (Va continua în nr. viitor)