În plină „iepocă” ceauşistă a fost construit:
Un monument al unei victime a comunismului în anul
1977
D E Z V Ă L U I R I
ÎNCEPUTUL SFÂRŞITULUI LA TISMANA
Prin anii 1975-1980, în Gorj, era în plină glorie, "Primul-secretar cu propaganda" temutul Constantin Drăgoescu, o namilă ce teroriza judeţul de la un capăt la altul. Cu deosebire, îi plăcea să-şi bată joc de "cadavrele didactice", asta era sintagma acestui Goebles al Gorjului pentru intelectualii satelor. Sintagmă, nedespărţit glazurată cu "cei mai puturoşi şi beţivi tovarăşi cu diplomă".
Nu era o noutate, toată nomenclatura comunistă şcolită la „patru clase şi-o broşură”- aşa era cunoscută printre dascăli „Academia” Ştefan Gheorghiu - avea ură neîmpăcată pe cei cu diplome „bune”.
Bineînţeles, în urma a numeroase invective care li se atribuiau cu dispreţ comunist, cadrele didactice, îşi făceau meseria în silă, conştienţi de "starea de război" ce le fusese declarată deschis.
"Primul" Drăgoescu, avusese şi o „reuşită” a aparatului său de represiune şi era atât de plin de el însuşi încât, era convins că nici unul din dascăli nu i-ar mai fi trecut prin minte să-l mintă, sau să aibă curajul de a face un act ne conform cu "etica şi morala socialistă".
„Reuşita” era faptul că Securitatea tocmai anchetase cazul învăţătorului Ion Ciuncanu din Topeşti care "îndrăznise" să scrie Congresului Partidului Comunist şi Marii Adunări Naţionale, să nu-l mai aleagă pe Ceauşescu, în funcţia de secretar general al PCR, pentru că propaganda şi cultul pentru el şi soţie, va duce România la dezastru. După "prelucrarea cazului" şi excluderea acestuia din partidul comunist, "primul", era convins că multă vreme "cadavrele didactice vor sta la locul lor".
Ori, se înşela! Tocmai această atmosferă de siguranţă şi încredere cu care se înconjuraseră "tovarăşii" a dus la prăbuşirea sistemului comunist. Toţi dascălii intuiau, că acest tam-tam era făcut tocmai pentru faptul că „orânduirea socialistă superioară” începuse să se zdruncine. Însăşi regimul îşi simţea slăbiciunile. Şi trebuia să le acopere nu numai de gălăgia propagandistică ci şi de critici virulente către acei care începeau să-şi dea seama de realitate: intelectualii.
Cei mai vizaţi dintre intelectuali, erau cadrele didactice. După Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, din anul 1975 de la Helsinki, bruiajul posturilor de radio din vest încetase iar dascălii aveau, după zeci de ani de interdicţie, acces la o informaţie corectă. Din acel an, radiourile Europa Liberă, Vocea Americii, Vocea Germaniei şi BBC erau ascultate zilnic. Se credea, pe bună dreptate, că în primul rând prin dascăli veştile se puteau răspândi în rândul maselor populare, sau mai rău, în rândul noilor generaţii de elevi.
Conferinţa de la Helsinki era prima mare bombă cu efect întârziat pe care comunismul o înghiţise. Se credea că prin diverse metode intelectualii vor fi ţinuţi totuşi în frâu iar masele populare obişnuite cu minciuna „socialismului biruitor” vor reacţiona „invers” la ştirile „propagandei occidentale”.
Eroare! Bomba înghiţită de sistemul comunist la Helsinki conţinea „adevărul”, „dreptul la adevăr” şi „corecta informare” a cetăţenilor ţărilor semnatare.
Nu există armă mai puternică decât adevărul! O minciună se poate susţine numai prin alte minciuni iar un singur adevăr poate distruge un munte de minciuni.
Adevărul pe care-l spusese învăţătorul Ciuncanu zdruncinase mitul „epocii” Ceauşescu.
Iată momentul când m-am hotărât să ridic monumentul comemorativ al eroului neamului românesc şi al Tismanei, căpitanul Ioan Neferescu.
Încă un adevăr printre multe altele care începeau să fie spuse chiar dacă, în acele vremuri, el era dezvăluit doar pe jumătate.
Era totuşi, începutul sfârşitului mult trâmbiţatului „comunism atotbiruitor”.
Jumătate de adevăr şi restul pentru mai târziu
Lipsa totală de activitate a "factorilor de răspundere" a căror singură preocupare reală erau "şedinţele", în fapt monoloage de auto „proslăvire” m-a făcut să întocmesc, în calitatea mea de atunci de director de „cămin cultural”, o documentaţie în vederea construirii unui monument comemorativ căpitanului Ioan Neferescu din Tismana.
Trebuie precizat că la Tismana, directorul de cămin cultural nu era „un factor de răspundere” pe „linie” politică. Se încercase cooptarea mea în „comitetul” PCR comunal dar replica a fost promptă: ori fac activitate culturală seara la căminul cultural, ori vin la primărie până la ora 16 „să fac hârtii”. Cum ameninţam că în al doilea caz refuz funcţia, am fost lăsat în pace.
Eram aşadar destul de independent politic pentru a lua iniţiativa documentaţiei cu toate că era vorba despre fapte petrecute "pe timpul exploatatorilor"...
Mai mult, eram convins că "documentaţia" o să treacă prin semnături şi ştampile, "răsfoită de ochii lumii" şi aşa s-a şi întâmplat: "Băi, vedeţi să o faceţi cum trebuie, ştiţi voi...".
La prima vedere totul părea în ordine dar este de ajuns să spun că eroul Neferescu Ioan, n-a murit între cele două războaie mondiale cum scriam eu în documentaţie şi deja lucrurile se complică. Iar dacă adaug şi faptul că acesta a fost arestat şi dus de comunişti la muncă silnică, în Delta Dunării, la stuf, atunci lucrurile sunt complicate rău. Ce s-ar fi putut întâmpla dacă s-ar fi aflat adevărul? Ce s-ar fi putut întâmpla dacă aş fi scris că eroul care ţinuse piept nemţilor la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, fusese ucis mişeleşte de comunişti în închisoare? Poate că nu aş fi avut aceeaşi soartă ca el, vremurile se mai schimbaseră, dar o soartă mult mai rea ca a învăţătorului Ciuncanu tot aş fi avut.
Deci, pentru ca documentaţia să treacă de semnăturile necesare, am omis voit ultima parte a biografiei eroului. Astfel, ea a fost semnată rapid de "secretarul cu propaganda" de atunci al comunei, Vasile Chirculescu. Acesta era atât de mult în afara culturii, (de meserie electrician) încât, în sat fiind, ar fi putut foarte bine să întrebe primul bătrân întâlnit în cale cine a fost Neferescu. Ignorant însă ca şi şeful lui, "tovul" Drăgoescu, el a semnat documentaţia fără a clipi. Probabil că propunerea de a fi ridicat acest monument "în cinstea zilei de 23 august" l-a dat gata…
Cât despre Drăgoescu, acesta semna documentaţiile venite din teritoriu cu cel mai mare drag. Nu conta ce se scria în ele, ci faptul că el „Marele Dragoescu” le semna.
Ioan Neferescu – restul de adevăr
E bine ca adevărul să fie dus până la capăt. E bine să se ştie pentru generaţia de mâine. Este bine să se ştie pentru istorie: căpitanului Neferescu Ioan, erou al luptelor de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz i-a fost pusă pe piept decoraţia "Legiunea de onoare a Franţei" de însăşi regele tării. Şi a fost invitat de rege, în fiecare an, să sărbătorească la 8 noiembrie, ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril. Ori, tocmai aceste onoruri i s-au reproşat de comunişti: după expulzarea forţată a regelui din ţară, toţi cei din anturajul lui, dar mai ales fideli lui, trebuiau fie lichidaţi, fie încarceraţi.
Aşa au căzut victime, o seamă de "chiaburi şi legionari" ai Tismanei.
Printre ei, au fost arestaţi în lacrimile noastre de copii de atunci, popa Marcău şi profesorul meu de istorie Dumitru Constantinescu, un patriot inimos şi de mare suflet. Bineînţeles că şi luptătorul pentru reîntregirea neamului, învăţătorul Ioan Neferescu a fost arestat. Vărul său, învăţătorul Nicola Chiţiba a fost şi el „săltat”.
In puşcăria comunistă n-au rezistat mult: istoricul Dumitru Contantinescu, coleg de facultate cu marii noştri istorici şi premiant, a murit la Periprava iar Ioan Neferescu la Jilava, în 1953, fără onoruri cum s-ar fi cuvenit. Posturile de radio naţionale transmiteau onorurile lui Stalin.
Nutresc speranţa că dezvăluind adevăratul destin al căpitanului Ioan Neferescu, tinerii de mâine vor şti să preţuiască pe acest fiu al României si erou al Tismanei.
Să nu-i uităm pe cei ce au făcut România Mare.
Şi să nu uităm nici faptul că unii au făcut ca astăzi România să nu mai fie întreagă şi au terfelit în deltă eroii care luptaseră pentru ea.
Iar dacă treceţi pe la monumentul din Nereaz să puneţi o floare.
Profesor Nicu N Tomoniu
NOTĂ
Scrise pentru ziare, în zilele Crăciunului 1989, imediat după executarea lui Ceauşescu, aceste dezvăluiri n-au fost publicate niciodată.
Era prea devreme?
Poate că şi acum. După momentele de derută de după 1989, iată-i pe „primii” comunişti revenind proaspăt vopsiţi în vechile posturi.
Sau în imediata vecinătate a celor care ne conduc astăzi.
Comuniştii mânjiţi de sângele lui Neferescu, sângele popii Marcău şi al dascălului Dumitru, încă trăiesc!
Autor: profesor Nicu N. Tomoniu, fondator Tomoniu
