CAPITOLUL II
Viaţa lui Nicodim în Serbia şi la Athos
Satele stareţului Nicodim în Serbia
Sfântul
Nicodim şi întemeierea bisericii româneşti neatârnate.
Biserica ortodoxă Română nu a îndeplinit decât o simplă
formalitate la 26 octombrie 1955, când prea cuviosul părintele nostru Nicodim,
primul stareţ al mănăstirii Tismana, a fost canonizat ca „Sfântul Nicodim de la
Tismana”. Pentru că el a fost considerat dintotdeauna sfânt, chiar şi din
timpul vieţii. Toţi românii l-au preţuit, deoarece întărirea Bisericii Ortodoxe
Române se leagă şi de viaţa lui Nicodim, de lucrarea lui sfântă pentru a ridica
împreună cu domnitorii Basarabi în Ţara
Românească, o salbă de mânăstiri, puternice centre monahale după modelul
Sfântului Munte.
Întemeierea Mitropoliei Ungro-Vlahiei demarează în anul 1359 pe vremea lui Nicolae Alexandru – Vodă (1352-1364), când
acesta dă asigurare scrisă Bizanţului că biserica Ţării Româneşti va fi supusă
patriarhiei. Sosirea lui Nicodim în Ţara Românească amplifică însă demersurile
pentru o biserică românească neatârnată. Cu „kir Nicodim” prim
sfătuitor al voievozilor Ţării Româneşti, procesul se încheie în timpul lui
Mircea cel Bătrân (1386-1418), acesta devenind pentru totdeauna în istorie,
marele nostru întemeietor al bisericii naţionale neatârnate, total
independentă, un nou titlu de glorie, pe lângă cele cunoscute ale marelui domn.
Alături de Mircea cel Bătrân istoria reţine aşadar, şi pe
cuviosul nostru Nicodim, arhimandritul Lavrei Mănăstirii Tismana: „Aparitia
acestei mari figuri de sfânt, care însoţeşte pe Mircea în călătoriile sale şi
chiar la întâlnirea sa cu craiul Sigismund al Ungariei, dând sfat şi nădejde
poporului primejduit de duşmani, luminând cu învăţătură şi cu îndemn la muncă
tara întreagă, este unică în istoria noastră, o icoana de Ev Mediu, care ridică
epoca lui Mircea la proporţii de legendă.”, spune P.P. Panaitescu. [1][1] (Vezi „Biserica sub Mircea cel Bătrân”)
Nicodim era o mare personalitate în Balcani, cu timpul el căpătând nimb de sfinţenie. Umblând printre oamenii vremii, ei i se închinau ca unui sfânt. „În hrisoavele lui Mircea cei ce cutezau să calce privilegiile mănăstirii Tismana erau ameninţaţi, pe lângă ,,blestemul Prea Curatei Născătoare de Dumnezeu, al sfinţilor şi al părinţilor purtători de Dumnezeu" şi cu ,,blestemul lui Nicodim", care în viaţă fiind era deci pus la rând cu părinţii bisericii din lumea cealaltă” [2][2].
Copilăria
lui Nicodim în Serbia
Nicodim s-a născut în sudul Serbiei, la câţiva kilometri sud
de Mănăstirea Decani, în micuţa localitate Prilep. „Sfântul acesta, Prea
Cuviosul Părintele nostru Nicodim sânţitul, Archimandritul, începătorul acestei
sânte Mânăstiri Tismeana, fostau, dupre
cum zic, de neam slovian; adecă din neamul slavenesc al Serviei, născut din
părinţi bine credincioşi şi temători de D-zeu; de neam slăvit, rudenie cu
Cniazu Lazăr, împăratul Servilor, carele a fost
împărat
la anii de la Christos 1374” [3][3] [i[i]]
Se zice că Nicodim s-ar fi născut în 1320 şi atunci ar fi
avut doar 7 ani când Ştefan Deşanski
(1321-1331) începe acolo construcţia
marii sale mănăstiri „Visoki Decani” şi care se va termina în anul 1335, de către Ştefan Duşan. Acesta
se căsătorise cu Ruxandra, fiica
întemeietorului Ţării Româneşti, Basarab I (1310-1352) iar Ştefan Uroş
(1355-1371) la rândul lui, fusese şi el căsătorit cu Anca, nepoata lui Basarab
I şi fiica lui Nicolae Alexandru (13521364), din căsătoria acestuia cu bosniaca
Maria. Pe de altă parte, Ştefan Uroş (1355-1371) era cumnat cu ţarul bulgar
Ioan Sracimir (1355-1371) deoarece se căsătorise cu Ana, sora lui Anca. Şi
pentru a încheia şirul, Nicolae Alexandru mai a mai avut o fiică, Elisabeta,
căsătorită cu palatinul Ungarei, Ladislau de Oppeln.
După cum se vede, pentru familiile domnitoare ale evului
mediu, regula de bază era înrudirea cu familiile de acelaşi rang din ţările
vecine. Iar în tot acest fenomen general de încuscrire, istoria n-a reţinut decât
că şi Nicodim făcea parte din aceste elite. [4][4]
Şi făcând el parte din familia domnitoare a despoţilor
sârbi, aproape întreaga sa copilărie fusese probabil influenţată nu numai de
instruirea de care se bucurau, pe atunci, doar elitele dar şi de atmosfera
creştinească legată de construcţia acestei mari biserici „Visoki Decani”, de pe
valea râului Bistriţa, loc frumos, înconjurat de munţi şi păduri, unde se
păstrează şi astăzi mormântul marelui Ştefan Duşan.
În fotografia din stânga, în plan îndepărtat, satele
Cruşevaţ, Rznic şi Prilep.
Marea biserică purta hramul Înălţării Domnului, „Iar sântul Botezat fiind dupre
obiceiul creştinesc, şi crescut
întru buna pedepsire, şi temere de D-deu şi a iubirei în tânără vrâstă a
prunciei sale, dat a fost de păriniţii lui la învăţătura cărţei. Şi isteţ fiind
la minte, sântul în scurtă vreme a învăţat toată dumnezeeasca Scriptură, care duce întru mântuire, şi gramatica cea
slovenească, foarte bine şi desăvârşit.”
[5][5]
Deşi ar fi putut avea o viaţă fără griji, Nicodim nu râvnea
deloc la o astfel de viaţă, dorind să urmeze altă cale decât cea plină de
huzur. Avea 15 ani când vizita monahilor sârbi de la Muntele Athos, la
inaugurarea Mănăstirii Decani (1335), îl hotărî să-şi aleagă ireversibil
destinul. Trăind într-o atmosferă de rugăciune şi evlavie, prezenţa lor trebuie
că să-i fi stârnit tânărului Nicodim un foarte mare interes: ” Şi înştiinţâidu-se de toate de la dânşii, a
plâns cu lacrâmi înaintea lor, după aceia a zis cătră dînşii : Văz părinţilor,
că D-zeu cunoscându adâncurile inimii mele şi scopusul sufletului meu, v'a
trimis pre Sânţia Vostră aicea la noi păcătoşii, ca să mă povăţuiţi pre mine
păcătosul la calea cea D-zeească a mântuirei. Câci mult mi s’au veselit
sufletul meu de vederea feţeî voastre cei cu kip îngeresc şi de D-zeeşcile
voastre cuvinte, şi mai mult nu pot să mai rămâi întru această lume
înşelătoare, nici să mai văz slavele şi nălucirile ei cele mincinose. Deci
rogu-vă pre voi, Părinţi sânţi, să mă învăţaţi cum să fug de deşertăciunea
lumei aceştia, ca să me învrednicesc şi eu aceştii vieţi, care veţuiţi Sânţia
Voastră. Pentru că părinţii mei acum cugetă, de a mă da în cele politicesci
şi-a mă înălţa întru cinste si boerii mari înpărăteşti, pre care acestea toate din pruncie până acum le-a urît sufletul
meu, că nici sa le auz nici să le văz.
Şi pentru acesta am hotărât, cu un ceas mai nainte să fug şi să mă duc la sf.
Munte şi acum cer sfat de la voi.” 17[6]
Personalitate
de frunte a Muntelui Athos
Aşadar, părăsind casa
părintească, Nicodim îşi desăvârşeşte educaţia monastică şi literară la Muntele
Athos. Pe lângă râvna deosebită, pesemne că şi educaţia aleasă primită în
copilărie l-a propulsat rapid în vârful ierarhiilor de la Sfântul Munte. În
1338 primeşte numele Nicodim, în 1341 a fost hirotonit ierodiacon iar după doi
ani preot ieromonah. Mijlocul veacului al XIV-lea îl găseşte în plină forţă de
muncă, o personalitate în plină devenire aşa cum e cunoscut şi din viaţa lui
Isaia (latineşte) şi din aceea a patriarhului sârb Sava II. [6][7]
Viaţa lui Isaia îl numeşte ,,adânc cunoscător al Sfintei Scripturi şi bun
orator".
Iată ce scrie despre viaţa lui la Athos Prof. Dr. Mircea
Pacurariu: „S-a oprit la manastirea Hilandar,
unde egumenul l-a primit ca “frate”. Noul ucenic al Athosului învata aici
temeinic limbile greacă şi slavonă, dar culege şi multe învataturi din
scrierile Sfinţilor Părinti şi ale scriitorilor bisericeşti. Credinţa lui
jertfelnică, dragostea lui faţă de toţi, râvna spre cele bune şi folositoare,
smerenia, posturile şi rugaciunea neîncetată, l-au facut cunoscut tuturor,
încat la vremea cuvenită, după trei ani de ucenicie, a primit îngerescul chip
al călugăriei, primind numele Nicodim. A fost hirotonit ierodiacon, iar la
scurt timp preot ieromonah. Preţuit de toţi, după trecerea la cele veşnice a
egumenului, soborul mânăstirii l-a ales în fruntea obştii călugăresti de la
Hilandar. S-a dovedit şi în această slujire un neintrecut gospodar şi bun îndrumîtor
al călugarilor, ostenind zi şi noapte alături de ei, în posturi şi rugăciuni,
în copierea de manuscrise şi alte îndeletniciri potrivite cinului călugăresc.”
[7][8] Dar Nicodim n-a fost numai un neîntrecut
gospodar şi bun îndrumător al călugărilor. In veacul al XIV-lea a apărut în
Biserica Ortodoxă – îndeosebi la Muntele Athos, o mişcare de renaştere
teologică-spirituală, numită isihasm (de la cuvântul grecesc isihia = linişte).
Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei mişcări au fost trei arhiepiscopi ai
Tesalonicului, Grigorie Palama, Nicolae Cabasila şi Simeon. Această mişcare
prinde rapid adepţi printre care Grigorie Sinaitul dar şi Nicodim căruia i se părea foarte
nimerită retragerea totală a călugărului de lume. Prin isihie, călugărul trecea
voit la meditaţie în tăcere şi rostirea neîncetată a “rugăciunii lui Iisus” sau
“a inimii”: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul”.
De la Muntele Athos, spiritualitatea isihastă s-a răspândit
în mânăstirile din Bulgaria, Serbia şi
Rusia dar şi în Ţara Românească prin
Sfântul Nicodim de la Tismana, reprezentant de frunte al isihismului pe
pământul românesc.
Ştefan Ieromonahul bănuieşte că tocmai din cauza acestei
aplecări spre isihie, Nicodim nu a acceptat conducerea Bisericii Ortodoxe
Sârbe, la propunerea Cneazului Lazăr: „Dar
sântul cunoscând cu duchul, ca într'alt-fel nu pote scăpa de acesta, adică de punerea în scaunul
Archiepiscopiei Serbiei, cât şi de îucepătoria Ecsarchiei sântului
Munte, socotindu-le acestea cu totul înprotivitoare scopusului mântuirei
sufletului său, şi nespuindu nici ucenicului său, au eşit noaptea
pre ascuns singur de la conacul
său, ce era aproape de curţile Imperateşci, neştiind niminea, unde s'a dus şi
ce s'a făcut. Apoi a început a pustnici prin pustietăţi, prin multe şi bogate
locuri pusniceşci, prin ţara
Serbiei, până ce a venit la locul
ce se numeşce Şaina, carele este aproape
de rîul Dunărei, în ţinutul Cladovei. Şi
văzând sântul locul,
frumos şi lesnicios
pentru pustnicie, s’a sălăşluit aci”
[8][9]
„Şaina” sau Craina,
azi denumirea nu mai există, dar numele e amintit de apa Caşaina, care
se varsă în Dunăre împotriva Vârciorovei. În aceste părţi ale Crainei tradiţia
spune că două biserici au fost cladite de Nicodim, una la Vratna, alta la
Manastiriţa [9][10].
O descriere a celei din urmă făcută de un istoric sârb arată că biserica e şi
azi în picioare, de piatră, acoperită cu olane. Legenda locală spune că a fost
clădită de Nicodim şi de ,,Radul Beg", al cărui nume se citea cândva pe
porţile altarului. [10][11]
Poporul spune că aci s-a refugiat Milena, fiica lui Lazăr cneazul, fugind în
faţa turcilor după lupta nenorocită de la Kosovo. [11][12]
Mănăstirea Hilandaru de la Sfântul Munte Athos unde Nicodim devine ieromonah în anul 1343
Arborele
genealogic al lui Nicodim
Nicodim înălţător de biserici în Serbia şi în
Ţara Românească
În vremea lui Vladislav Vodă (1364-1377), fiind fratele
acestuia Radu, mare Ban al Severinului iar Nicodim aflându-se dincolo de Dunăre
în regiunea Cladovei, între cei doi se înfiripă o bună prietenie liantul comun
fiind ridicarea bisericii Mănăstiriţa şi legăturile de rudenie a amândoura cu
ţarii bulgari. Regiunea Craina de la sud de Dunăre, se afla pe atunci sub
stăpânirea ţarului bulgar de la Vidin, Straţimir (1355-1371), ruda lor [12][13].
Radu şi Vladislav, ar fi vrut ca şi în Ţara Românească viaţa
monahală să fie organizată prin construirea unor puternice centre mănăstireşti.
Pentru acest lucru, Nicodim ar fi fost omul cel mai potrivit, la cei peste 30
de ani de experienţă ai săi de la tunderea la monahism şi deplină recunoaştere
şi cinstire în toate Patriarhiile din Balcani.
Tocmai de aceea, pe la 1369, Nicodim este chemat în Ţara Românească şi întemeiază cu ceata lui
de fraţi călugări, mănăstirea de piatră de la Vodiţa, la Dunăre, lângă Porţile
de Fier. Era o biserică frumoasă, cu plan sârbesc, asemănătoare cu cea de la
Cruşevaţ a cneazului Lazăr. [13][14]
Bucurându-se să vadă această operă evlavioasă pe pământ românesc, Vladislav
Vodă îi dărui sate şi mertic de hrană din casa domnească [ii[ii]].
Dar din păcate, în 1375, Nicodim se întoarce iar în Serbia
şi e însărcinat să ia parte la misiunea trimisă de cneazul Lazar la Bizanţ
pentru împăcarea bisericii sârbeşti cu patriarhia. Mânăstirea Vodiţa se afla
însă lângă Vârciorova, deci pe teritoriul Banatului Severinului, cedat de
unguri lui Vladislav Vodă. Astfel că, în scurt timp, el este pierdut din nou
împreună cu Severinul, de către domnii munteni, după numai câţiva ani. La
întoarcerea lui Nicodim din Serbia, el găsi pe fraţii lui călugări sub
stăpânirea regatului catolic. Dar Nicodim nu vru să-şi lase fraţii sub regatul
maghiar şi hotărând să-şi găsească loc nou de mănăstire, în anul 1378,
întemeiază mânăstirea cea nouă de la Tismana. [14][15][15]
. La data aceea nu mai domnea Vladislav,
ci Radu (1377-1383), tatăl lui Mircea, hrisoavele Tismanei [16][16]
atestând că Radu e cel dintâi care a dăruit această mănăstire. [17][17]
„Se zice că
în acel loc, unde s-a clădit Tismana, erau mari pustietăţi între păduri şi stânci şi sfântul a fost
călăuzit de un vis spre acele locuri. În peştera de acolo era un balaur, zice
legenda, care a fost ucis când sfântul i-a înfăţişat crucea cea de plumb ce o
ţinea la dânsul. Şi astfel înaintea peşterii celei mari, din care izvorăşte
apa, s-a făcut întâi o biserică din lemn de tisă, dintr-un tis mare, din
rădăcinile căruia s-a făcut altarul.”
Astfel începe enumerarea legendelor,
legate de venirea lui Nicodim la Tismana, istoricul P. P. Panaitescu dar noi
recomandăm cu căldură lucrarea Ieromonahului Ştefan, care a fost şi va rămâne
un povestitor de neegalat în detalierea minunilor pe care Nicodim le-a săvârşit
înainte şi în timpul vieţuirii sale la Tismana.(Cartea on-line se află la
adresa http://tismana.afcn.ro )
Misiunea lui Nicodim la Bizanţ
Despre misiunea lui Nicodim la Bizanţ, în vederea ridicării
anatemei asupra bisericii sârbeşti există mai multe variante, atât din surse
româneşti cât şi din surse sârbeşti. Să vedem mai întâi varianta istoricului
român P. P. Panaitescu dar folosind surse sârbeşti:
În fruntea
misiunii se afla stareţul Isaia, iar ca membri, Teofan fost protos la Sfântul
Munte cu doi ucenici, Silvestru şi Nifon, şi la urmă e pomenit ,,şi cu aceştia
şi Nicodim ca tălmaci de cuvinte"
29[18] . Nicodim avea
deci un rol secundar în această misiune, fusese luat ca un cunoscător al limbii
greceşti. Misiunea calatori întâi la Athos şi de acolo cu corabia la Bizanţ,
unde fu primită de împăratul Ioan V Paleolog, de fiul său Manuel şi de
patriarhul Filotei. Ea avu succes deplin şi blestemul aruncat asupra bisericii
sârbeşti a fost ridicat [18][19]
.
Să
extragem şi câteva fragmente din varianta lui Ştefan Ieromonahul:
„Apoi nu după multă
vreme a egumeniei sale s’a pus împărat Serviei Cneaz Lazăr rudenia sa, (după
feciorul lu silnic [19][20] Ştefan) la aniiî, ce sau zis mai sus. Şi
şciind numitul Cneaz Lazar, că împărăţia şi toată ţara Serbiei este sub anatema
Patriarchiei şi a tot soborul Bisericei cei mari a Ţarigradului, pentru o mare
sâlnicie, ce a fost făcut silnic Ştefan, împăratul Serbiei...” … „a mers la sântul Munte, căutând mai întăi
pre rudenia sa, adecă pre sântul” … „a
făcut scrisori de rugăciune, întăi cătră împăratul, cătră Patriarchul şi cătră
tot soborul Bisericei cei mari de acolo
din partea sa. Şi alegând trei părinţi mai
iscusiţi şi mai învăţaţi în sântele Scripturi d'ai sântul Munte, adică, întăii
pe sântul, ca pre cel ce era învăţat desăvârşit întru amândouă sântele
Scripturi şi limbi în cea slovenească a Serbiei patriei sale, şi în cea
elinească (grecească) : Iar mai vârtos ca pre o rudenie a numitului Cneaz
Lazăr; şi doi din Părinţi anume : Isaia şi Partenie şi pe trei serbi din boerii
numitului Cniaz.”[20][21]
După cum lezne se observă, în varianta românească a lui
Ştefan Ieromonahul, rolul principal îl
are „sântul” Nicodim, şi ca bun tălmaci, dar şi în calitate de rudenie a
cneazului, lucru care-i foloseşte nu numai la ridicarea anatemei dar şi la alte
beneficii personale: „Iară pre sântul,
eticii, că înţelegând Prea Sfânţitul Patriarch, că este rudenie cu numitul Cneaz
l'a cinstit de l’a făcut Archimandritu, hărăzându-i şi o cârjă a sa, ce'o
purta, şi trei părticele de sânte moaşte ca o părticică din sântele moaşte ale
Sântului Ioan Gură de Aur, şi alta dintr'ale sântului Ignatie, purtătorul de
D-zeu, şi a treia dintr'ale sântului Mucenic
Theofil…” [21][22]
Şi istoricul sârb Ilarion Ruvaraţ este de părere că Nicodim
ar fi fost inclus în misiune, având mai de mult timp o înţelegere cu Patriarhul
Filotei şi sinodul său, pentru ca să le fie interpret: „Bătrânul atonit Isaia călători pe la sfârşitul anului 1374 sau la
începutul anului 1375 la Constantinopol, după însărcinarea prinţului Serbiei
Lazăr şi a patriarhului sârbesc Sava IV, pentru a restabili unitatea între
ierarhia sârbească şi partiarhul ecumenic. Spre acest scop, el luă cu el afară
de alţii şi pe ieromonahul Nicodim cu sine, care avea în tratativele de
altădată cu patriarhul Philoteu şi sinodul său, să-i servească de interpret.”
[22][23] Pare sigur că sârbii deţin date exacte, mai
ales în privinţa datei, pentru că într-adevăr la 1375, patriahul Filotei a
ridicat anatema şi a recunoscut patriarhia sârbă. Dar Ştefan Ieromonahul mai
consideră şi că misiunea a avut loc pe când Nicodim era la Athos, lucru care nu
se putea întâmpla decât înainte de 1360. De unde să provină confuzia? În
tradiţia monastică a Tismanei, se ştie că Ştefan Duşan, ţarul sârbesc a venit
la Sfântul Munte şi a rugat, dar nu pe Nicodim ci pe Grigorie Palama, să meargă
în Serbia şi să-i fie sol în Constantinopol şi mijlocitor la curtea bizantină,
după care îl va face arhiepiscop. Palama a refuzat însă să meargă în Serbia.
Privitor la tratativele de la Athos, Ştefan Ieromonahul ştia deci ceva vag, iar ce ştia precis, era
că doar Cneazul Lazăr reuşise să ridice anatema, în misiune fiind şi Nicodim.
Un interes aparte îl
au relatările istoricilor sârbi atunci când, vorbind de misiunea de la
Constantinopole, afirmă că Nicodim „Era
un bărbat literat, orator şi cu viaţa sfântă şi-i de mare merit că el în
Ungro-Vlahia a întemeiat două mari mănăstiri, Tismana şi Vodiţa, cu mare râvnă
şi cu multă osteneală, susţinut cu sfatul şi fapta de onorabilul părinte Isaia,
că a adunat mulţi fraţi călugări împrejurul său, fiind un conducător ce
strălucea ca un luceafăr de dimineaţă de virtuţile duhovniceşti.” [23][24]
Aceste relatări din surse sârbeşti afirmă un
lucru interesant: în 1375, cu trei ani înainte de sfinţirea din anul 1378,
Mănăstirea Tismana fusese întemeiată.
Dar de unde provenea anatema asupra bisericii sârbe? In anul 1346, cu învoirea patriarhului de Târnova şi a celui din Ohrida, într-o adunare la Skoplie, Ştefan Duşan proclamase pe mitropolitul sârbesc, Ioanichie al II-lea ca patriarh sârbesc, a cărui autoritate sârbească se întindea peste toate ţările cucerite de el. Deşi Calist patriarhul Constantinopolului protestase, sârbii nu ţinură seama de el. Calist aruncă atunci anatema asupra bisericii, patriarhului, ţarului şi poporului sârb. In toamna anului următor, Ştefan Duşan întreprinde la Sfântul Munte prima tentativă (eşuată) de formare a unei solii pentru împăcarea cu Bizanţul. Ea eşuează şi ridicarea anatemei va fi împlinită abia în anul 1375 de cneazul Lazăr cu ajutorul lui Nicodim.
Satele
donate lui Nicodim în Serbia
Harta
regiunii Branicevo
Nicodim se întoarse la Tismana pe vremea lui Radu
(1377-1383), deci după 1377, păstrând legăturile şi cu ţinuturile din sudul
Dunării. Cneazul Lazăr nu uitase slujbele sfântului Nicodim şi faima faptelor
săvârşite de el în Ţara Românească ajunseseră şi la urechile lui. De aceea, el
dădu stareţului Nicodim şi călugărilor lui un hrisov de danie, în care, pe
lângă ajutorul dat pentru clădirea locaşurilor de închinare în Ţara Românească,
îi dăruieşte şi zece sate în Serbia.
Hrisovul lui Lazăr s-a pierdut, dar la 1406, în vremea lui
Mircea, fiul sau, Ştefan Lazarevici (1389-1402 prinţ, 1402-1427 despot),
confirmă dania tatălui sau: ,,Am aflat şi mănăstirile în Ţara Românească, care
au fost zidite cu ajutorul fericitului meu părinte, locaşul Prea Curatei Născătoare
de Dumnezeu de la Tismana şi al lui Andonie cel Mare la Vodiţa. Metoaşele ce
le-au avut în ţara împărăţiei mele... sunt acestea: Tri Brodi, Hanovţi,
Drajevţi, Cruşeviţa cu Duhovţi, Isvorţi, Barici, Bichini, Ponicva,
Poporate" [24][25].
Din aceste zece sate mai sunt cunoscute azi cinci, celelalte au fost pustiite
sau şi-au schimbat numele. Cele cinci sate: Tri Brodi, Crusevita, Ponicva,
Bichini şi Barici se aflau în Serbia aproape de Dunare, la apus de Craina,
adică de vechea graniţă cu statul bulgar de la Vidin şi anume între cetatea
Golubaţ şi râul Pek, afluent al Dunarii. Aceasta regiune purta numele de
Branicevo, regiune bogată cu mine, a cărei capitală era cetatea Golubaţului [25][26]
.
Serbia în
secolele XII-XIV
Cât se întinsese cnezatul lui Lazăr dacă acesta putea să facă danii lui Nicodim? Dacă privim imaginea cu harta Serbiei, cnezatul lui Lazăr nu cuprindea decât valea Moravei cu lanţurile de munţi Novo Brdo şi Rudnic. Capitala era la Cruşevaţ pe Morava. Dar până în anii 1378-1379, el supune şi cnezatul lui Nicola Altomanovici spre apus, la Ipek şi pe al lui Radici Brancovici jupanul acestui ţinut, fiul lui Branco Rastislavici care este bătut şi învins de cneazul Lazăr. Tot ţinutul Branicevo încape în stăpânirea acestuia [26][27] . În sud, regiunile Priştina, Prizeren, şi Kossova erau ocupate de Vuk Brancovici, ginerele lui Lazăr. Atunci Lazăr se întitulează, pentru prima oară, gospodar al sârbilor şi Podunaviei.
El nu face danii numai Tismanei dar şi mănăstirii Zdrelo
Branicevska, zisă şi Gorniak, lângă vărsarea Plavei. Între satele pomenite în
dania cneazului către această mănăstire la 1 august 1380, este şi Cruseviţa de
pe raul Pek , acelaşi sat pe care mai târziu îl dărui Tismanei, probabil în
urma unui schimb cu mănăstirea Gorniak. [27][28]
Istoricul P. P. Panaitescu trage concluzia că dania lui Lazăr pentru popa
Nicodim s-a făcut după 1380, dar dacă sfinţirea Tismanei avusese loc la 1378, e
de presupus că Lazăr n-ar fi putut lăsa neobservat evenimentul.
Mănăstirea Tismana n-avu parte însă prea mult timp de
această danie. În anul 1389, o mare nenorocire se abătu asupra Serbiei ca
urmare a pierderii luptei cu turcii la Câmpia Mierlei în Kossovo. Mai mult,
cneazul Lazăr muri vitejeşte în luptă iar satele Tismanei în Serbia ,,au fost
date uitării şi cu totul pustiite", cum spune Ştefan Lazarevici în
hrisovul său. Acesta fu nevoit să reînnoiască, în vremea lui Mircea, dania cea
veche către „popa Nicodim” şi îngăduie tuturor, ,,care au fost oameni
bisericeşti înainte de pustiire... cine a fugit din ţara împăraţiei mele în
ţara ungurească sau în cea bulgărească", să se poată întoarce fără grijă
40[29] .
Ştefan Lazarevici muri la 1427 iar urmaşul său Gheorghe
Brancovici trebuia să împlinească înţelegerea cneazului Lazăr cu regele
Sigismund a Ungariei. Potrivit acesteia, Belgradul şi Golubaţul cu ţinuturile
înconjurătoare reveneau regelui ungur, lucru care nu fu pe placul lui Iremia
comandantul Golubaţului. Decât să se supună ungurilor, el preferă să deschidă
porţile turcilor. Încercarea lui Sigismund de a lua cetatea Golubaţ eşuă iar
turcii puseră mâna pe tot ţinutul Branicevo.
Cetatea Golubaţ a regiunii Branicevo
Sigismund, ca un domn adevărat, având şi o dragoste
deosebită pentru amintirea lui Nicodim, seziză că pierderile sunt şi ale Tismanei,
nu numai ale lui. Aşa că, la 1428,
întăreşte din Bratislava popii Agathon, urmaşul lui Nicodim, toate stăpânirile
sale: ,,Şi am aflat adevăr, scrie împăratul, cum că părintele despotului
Ştefan, cneazul Lazăr, a dat acelor biserici satele din ţara sârbească...
satele numite: târgul Kiselevo cu vama şi viile şi livezile şi cu tot hotarul
şi venitul liber, de asemenea şi alte sate, Popovţi şi Mariiani şi Dramni pe
Mlava şi Clicevaţ pe Dunăre şi aceste sate le-a dat cu vii şi mori şi ogoare şi
livezi şi cu tot hotarul şi venitul liber" 41[30].
Sigismund, după cum se vede, dă Tismanei numai cinci sate din zece dar probabil că
erau ceva mai dezvoltate. Normal ca ele să nu mai puteau fi cele dăruite de
Lazăr, ci cu totul altele, mai la apus, unde Sigismund stăpânea. Kiselevo este
la vărsarea râului Giurcavicica în Dunare, Popovţi este aşezat puţin mai sus pe
acelaşi râu, Clicevaţ este mai la apus pe Dunăre, între Giurcavicica şi Mlava,
iar Dramni este pe Mlava. Mariiani, azi nu se mai ştie, probabil că a fost
pustiit mai târziu de turci.
Astfel rămaseră aceste sate în stăpânirea călugărilor din
Ţara Românească până la supunerea
desăvârşită a Serbiei sub turci la 1459.
40[29] ibidem.
41[30] ibidem.
Dar deşi Mănăstirea Tismana îşi pierdu definitiv
privilegiile din Serbia, ea deveni scurt timp în Ţara Românească un adevărat
stat în stat. De ea ţineau cinci munţi, Vama Vâlcan, bălţile Calafatului şi
nenumărate sate de la Severin până la Novaci.
Şi totul se datora acestui mare sfânt Nicodim, care fusese o
mare figură a Orientului ortodox, cunoscând personal pe toţi cnezii şi craii
ţărilor vecine.
Sfântul Nicodim de la Tismana, a fost întemeietorul vieţii
mănăstireşti în Ţara Românească şi poate, prin ucenicii lui, şi în Moldova.
Începutul culturii noastre medievale, îşi are originea în mănăstiri. Ele au
păstrat aceea atmosferă de credinţă ortodoxă fără de care neamul nostru n-ar fi
trăit veacuri de-a rândul.
[1]
[1] P.P.
Panaitescu, Mircea cel Bătrân,
Editura Corint, Bucureşti, 2000, p. 176
[2]
[2]
ibidem
[3]
[3]
Ştefan
Ieromonahul: „Vieaţa Prea Cuviosului Părintelui nostru Nicodim sânţitul”, Tipografia
cărţilor bisericesci, Bucuresti, 1883, pag 17
[4]
[4]
Încurcăturile privind originea lui Nicodim
le-a creat Paul de Alep care în „Călătoria patriarhului Macarie”, III, p 352,
afirmase că Nicodim s-ar fi născut dintr-un tată grec din Castoria şi dintr-o
mamă sârbă. În fapt, Nicodim a făcut parte din familia regală a Serbiei (Hasdeu, Negru-Vodă, CCXXXIII) Nicodim a
devenit mâna dreaptă a lui Vladislav Vodă (1364-1372) abea pe la 50 de ani, pe
timpul când se afla în Serbia, în regiunea Cladovei, iar Radu fratele lui
Vladislav Vodă era Ban al Severinului. Abia atunci, când se Radu ajută pe
Nicodim ca rude, (vezi şi referinţa nr. 13) în construirea bisericii
Manastiriţa, între cei doi se înfiripă şi o prietenie, Nicodim acceptând să
înceapă marea sa lucrare în Ţara Românească.
[5]
[5] Ştefan
Ieromonahul: „Vieaţa Prea Cuviosului Părintelui nostru Nicodim sânţitul”, Tipografia cărţilor bisericesci,
Bucuresti, 1883, pag 17 17[6] ibidem, pag. 18-19
[6]
[7] Prima
publicată de Ducič, a doua în colecţia arhiepiscopului Danilo, titlu tradus: Vietile regilor şi arhiepiscopilor sârbi,
ed. G. Danicic, Zagreb, 1866, p. 382. Despre
Nicodim, Ilarion Ruvaraţ, Pop Nikodim
der erste Kldstergrunder in der Walachei, Archiv der Slavische Philologie,
XI, 1888, p. 354-363 şi C. Mijatovic, Srpski obrazi u Rumunske istorie, titlu
tradus: Figuri sarbesti din istoria
romanilor, în Letopis matiţe srpske, CLXXXVII, 1896, p. 16-21.
[7]
[8] Prof. Dr.
Mircea Pacurariu, "Sfinti
daco-romani si romani", Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, pag. 64-68
[8]
[9]
Ştefan
Ieromonahul: „Vieaţa Prea Cuviosului Părintelui nostru Nicodim sânţitul”,
Tipografia cărţilor bisericesci, Bucuresti, 1883, pag 28
[9]
[10]
Ilarion Ruvaraţ, op. cit, p. 361-362.
[10]
[11]
P.P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, Editura Corint, Bucureşti, 2000, p. 179
[11]
[12]
M. Milcevic, Mânăstiri din Serbia, Belgrad, XXI, 1867, p.37-38
[12]
[13]
Ioan Sracimir (1355-1371) era văr cu Vladislav
(1364-1377) şi Radu (1377-1383) deoarece tatăl lui Sracimir, Ivan Alexandru
(1331-1371) fusese căsătorit cu Teodora fiica lui Basarab I. Sora ei Ruxandra,
fusese căsătorită după Ştefan Uroş (1355-1371) acesta fiind deci cumnat cu Ioan
Sracimir.
[13]
[14]
V. Draghiceanu, Săpăturile de la Vodiţa, Buletinul Comisiunii Monumentelor
istorice, XXII, 1929, p. 144156. Supt biserica lui Nicodim s-au găsit temeliile
alteia mai mici, poate opera vreunui voievod anterior întemeierii Ţării
Româneşti.
[14]
[15]
Pentru data întemeierii Tismanei, se face
trimitere la indorsaţia slavă de pe hrisovul lui Dan II din 5 august
[15] al
Tismanei: ,,S-a sfintit biserica în anul 6886 (1378) şi a murit sfant parintele
nostru Nicodim în anul 6915 (1406)". P. P. Panaitescu, op. cit., p.
139.
[16]
[16]
Însemnarea lui P.P. Panaitescu: în documentul lui Dan I pentru Tismana (P.
P. Panaitescu, op. cit., p. 3841) şi în primele hrisoave ale lui Mircea pentru
aceeaşi mânăstire (ibidem, p. 43-45) cei doi domni spun ca au ,,aflat" în
ţara lor o mănăstire numită Tismana, de Vodita nu mai pomenesc, decât
confirmând în parte unele sate din privilegiul lui Vladislav. E foarte
interesant de observat ca Dan I şi Mircea, în primele lui privilegii, omit din
confirmarea daniei lui Vladislav ,,găletile de grâu de la satul lui
Costea", probabil pentru ca, acest sat fiind langă Severin, găleţile nu
mai depindeau de domnul muntean. Dar cand Mircea reia Severinul, el confirmă
din nou acest venit în hrisovul său posterior din 1392-1408 (P. P. Panaitescu,
op. cit., p. 77).
[17]
[17]
Aici ideea este a lui P.P. Panaitescu tot el
fiind de părere şi că Vladislav ar fi dat privilegiu numai pentru Vodita. Acest
lucru este în contradicţie cu pomelnicul mânăstirii Tismana care-l are trecut
în capul listei pe Vladislav Vodă,
dovadă sigură că Vladislav Vodă a dăruit ceva şi Tismanei. Contradicţia
nu poate fi explicată altfel, decât prin faptul că la Tismana ar fi putut
exista o biserică veche înainte de a construi Nicodim pe cea din zid. 29[18]
Viata
patriarhului Sava, la Danilo, op. cit, p. 382
[18]
[19]
ibidem
[19]
[20] sîlnic – cel tare (din slavul „silnîi”-
puternic, viguros)
[20]
[21] Ştefan
Ieromonahul: „Vieaţa Prea Cuviosului Părintelui nostru Nicodim sânţitul”,
Tipografia cărţilor bisericesci, Bucuresti, 1883, pag. 22-24
[21]
[22] ibidem,
pag. 25
[22]
[23] Ilarion
Ruvaraţ, Pop. Nicodim,Archiv f. sl.
Philologie XI B.III H 1888, Seite 355
[23]
[24] Jivopis.
Starţ Isajije u arhim. Ducija, Knij, Radovi, IV, 87
[24]
[25] P.P.
Panaitescu, Mircea cel Bătrân,
Editura Corint, Bucureşti, 2000, p. 180
[25]
[26]
Mijatovic, George Brancovici despotul,
Belgrad, 1880, p. 81-82; Jirecek, Die Heeiestrasse von Belgrad nach
Constantinopel, p. 77-85. La Golubaţ era şi vechea cetate romană de la
Viminacium (Costolat), cu vilele şi necropolele sale, ibid, p. 16.
[26]
[27]
Ruvaraţ, Cneazul Lazar, Belgrad, 1886, p. 196
şi Fr. Racki, Boj na Kossovu (Lupta de la Kossovo), în Rad jugoslovenske
Akademije, XCVII (26), Zagreb, p. 27.
[27]
[28]
P.P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, Editura Corint, Bucureşti, 2000, p. 180
