CAPITOLUL III
Şase secole de la
întemeierea
bisericii ortodoxe româneşti
neatârnate
Scurtă
cronologie
Anul 1359:
Întemeierea Mitropoliei Ungro-Vlahiei. Domnitorul Nicolae Alexandru – Vodă (1352-1364), dă
asigurare scrisă Bizanţului că biserica Ţării Româneşti va fi supusă
patriarhiei Bizanţului. Episcopul Iachint de la Vicina pe Dunăre se strămută la
scaunul domnesc din Argeş. După Iachint va urma episcop grecul Hariton, fost
protos al Muntelui Athos.
Anul 1364: Soseşte în
Ţara Românească prea cuviosul părintele nostru Nicodim, chemat de rudele sale
domnitorul Vlaicu (1364-1377) şi Radu
Vodă (1377-1383) în aceea vreme, Ban de Severin.
Anul 1369: Împăratul bizantin Ioan al V-lea
Paleologul aderă la unirea cu Roma în speranţa obţinerii unui ajutor în faţa
pericolului otoman.
Anul 1369, 25 noiembrie: Vlaicu
Vodă (1364-1377) recunoaşte şi el liberul exerciţiu al credinţei catolice în
Ţara Românească de îndată ce obţine zona Severinului. Totuşi, destul de
diplomatic, în vederea stopării tendinţelor hegemonice ale regatului maghiar,
asociază la domnie pe Radu până atunci Ban al Severinului.
Anul 1370: Continuând
demersurile pentru a întări autoritatea asupra zonei, Vlaicu împarte în două
mitropolia Ungro-Vlahiei, înfiinţându-se scaunul Severinului. Este numit mitropolit
grecul Antim Critopol de către patriarh.
Anul 1381: Hariton
moare, Antim al Severinului îi ia locul la Argeş. La Severin este numit
mitropolit Atanasie, alt grec.
Anul 1386:
Mircea cel Bătrân îi urmează lui Dan I Vodă (1383-1386) la tronul Tării
Româneşti.
17 iulie 1393: – Imperiul
Otoman cucereşte Ţaratul de Târnovo şi se învecinează acum cu Ţara Românească,
pe Dunăre. Un context politic nefavorabil Bizanţului, tot mai ameninţat de
otomani. In speranţa realizãrii unui front antiotoman, în cadrul cãruia cele
două state româneşti urmau să aibă un rol important, se prefigurează un sprijin
necondiţionat dat mitropoliilor Ortodoxe ale Moldovei şi Tării Româneşti
Anul 1401:
Moare grecul Antim. Sub Mircea cel
Bătrân având ca duhovnic pe „kir popa Nicodim, rugătorul domniei meale”are loc
înscăunarea primului ierarh român, Teodor, înscris în pomelnicul Mitropoliei
Române. Biserica Ortodoxă Română devine independentă.
Mircea cel Bătrân (1386-1418) şi Sfântul Nicodim de la
Tismana (1320-1406)
Întemeietorii
bisericii ortodoxe româneşti neatârnate
BISERICA
SUB MIRCEA CEL BĂTRÂN
Lectură-P.P. Panaitescu „Mircea cel
Bătrân”, Bucureşti, 1944
Coperta tetraevangheliarului slavon, scris de Nicodim Mitropolia Ungro-Vlahiei. Mitropolia Ungro-Vlahiei fusese întemeiată la 1359, la rugămintea evlaviosului domn Nicolae Alexandru voievod, prin strămutarea episcopului Iachint de la Vicina pe Dunăre la scaunul domnesc din Argeş. Patriarhul ecumenic de la Bizanţ îngăduise strămutarea şi întemeierea unui scaun nou, numai cu anume condiţii: biserica Ţării Româneşti va fi supusă patriarhiei (domnul dăduse ,,asigurare cu jurământ şi înscris că va rămâne... toată Ungro-Vlahia sub Marea Biserică"). Aceasta înseamnă că numai patriarhul va numi la orice vacanţă a scaunului pe noul mitropolit (,,să se trimită de aci ca păstor şi arhiereu legiuit a toată Ţara Românească"). Şi de aceea toţi mitropoliţii urmau să fie greci trimişi de la patriarhie, cum au şi fost primii ierarhi ai bisericii muntene: Iachint, Antim Critopol, Hariton fost protos al Muntelui Athos şi Atanasie.
patriarhiei)[1][1], deci să călătorească regulat la Bizanţ [iii[i]].
Aceste condiţiuni, care însemnau o situaţie subalternă a bisericii româneşti faţă de patriarhie, au fost întocmai până în domnia lui Mircea. În adevăr, când la 1370 s-a împărţit în două mitropolia Ungro-Vlahiei, înfiinţându-se scaunul Severinului, a fost numit mitropolit Antim Critopol de către patriarh [iv[ii]]. După moartea lui Iachint, în scaunul de la Argeş a fost numit tot de patriarh grecul Hariton protosul de la Athos, iar către 1381, murind acesta, Antim de la Severin a trecut în locul său, iar Atanasie, un alt grec, e numit la Severin. Pe aceşti doi ierarhi greci îi găseşte păstorind Mircea la urcarea lui în scaunul Ţării Româneşti [2][2]. În toată această vreme mitropoliţii Ţării Româneşti, câteodată amândoi împreună, se înfăţişează regulat la Constantinopol, iau parte la şedinţele sinodului patriarhal, ale cărui hotarari poarta iscaliturile lor şi ramân în capitala Imperiului Bizantin luni, ba chiar ani întregi. Astfel, între 1379-1383,12 acte sinodale poartă semnătura mitropolitului Antim [3][3]. La 1389, din februarie până în martie, Antim este la Constantinopol, iar în iulie apare acolo, în locul lui, Atanasie al Severinului. Dacă la 1392, în ianuarie, ambii mitropoliţi ai ţarii, Antim şi Atanasie, se înfăţişează ca martori în marele hrisov al lui Mircea pentru mănăstirea Cozia [4][4], Atanasie porneşte iar la Constantinopol, unde şade din noiembrie 1396 până în martie 1397 şi apoi iar din 1400 până în 1401 [5][5]. Aceşti ierarhi greci nici nu erau exclusiv ai Ţării Româneşti, ci împlineau şi anume funcţii în Răsărit. Hariton continua sa fie protos la Muntele Athos, iar Antim poartă titlul de ,,locţiitor al Nicomediei" (în Asia Mică) [6][6]. Această situaţie a continuat în prima parte a domniei lui Mircea cel Bătrân. Mitropolitul Antim se făcuse bătrân şi bolnav; la 1389 se retrasese din scaun şi îmbrăcase schima de pustnic, însă peste câtva timp, simţind că-i revin puterile, se instalează din nou în scaunul arhipăstoresc al ţării. Acest lucru provocase oarecare turburare, căci se calcaseră canoanele patriarhului Fotie, care nu îngăduiau aşa ceva. Totuşi, patriarhia primi reînscăunarea lui şi se pare că Antim a mai trăit până la adânci bătrâneţe, până la 1401 [7][7] [v[iii]]. Aşadar, mitropoliţii noştri porneau adesea pe cale lungă cu corabia pe mare până la Bizanţ, stăteau acolo un an, doi şi se întorceau, poate mai învăţaţi.
„Adormirea Sfântului Cuvios Nicodim cel
Sfinţit de la Tismana”
Pictură din pridvorul Sfintei Mânăstiri Tismana
Dar la un moment dat se produce o
schimbare radicală în situaţia bisericii române:
mitropoliţii
Ungro-Vlahiei nu se mai duc la Constantinopol să ia parte la sinod, nici măcar
sa fie hirotonisiţi acolo, ci sunt unşi în ţară. Mai mult decât atât: nu mai
sunt numiţi de către patriarh, ci de către domn şi de către ceilalti ierarhi ai
ţării şi anume nu dintre greci, ci dintre români. Aceasta este situaţia
bisericii române în veacul al XVI-lea până în epoca contemporană. Când şi de
către cine s-a făcut această mare
reformă, care înseamnă independenţa scaunului muntean faţa de cel patriarhal şi
în acelaşi timp romanizarea ierarhiei bisericeşti? [vi[iv]] După
1401, nu mai avem nici o dovadă despre prezenţa vreunui ierarh român în sinodul
din Bizanţ, dar aceasta nu este o dovadă peremptorie că de atunci datează
reforma, pentru că actele patriarhiei din secolul al XV-lea, de la 1402
înainte, s-au pierdut, iar istoria bisericii muntene în acel veac e foarte rău
cunoscută. Fără a avea izvoare precise, credem totuşi că cel care a făcut
această reformă şi a obţinut de la patriarh recunoaşterea ei este Mircea cel
Bătrân şi iată pe ce temeiuri:
În
iulie 1401 patriarhia recunoaşte aceste drepturi bisericii Moldovei după un
lung conflict. Iosif e recunoscut ca mitropolit al Sucevei, deşi era moldovean,
ales de ţară şi hirotonisit în afară de autoritatea patriarhului. E probabil ca
Mircea să fi obţinut cu acest prilej aceleaşi
drepturi pentru biserica lui [vii[v]].
Tot
în acel an patriarhul recunoaşte pentru prima oară mitropolitului
Ungro-Vlahiei, un nou titlu, acela de ,,exarh al plaiurilor", adică al
ţinuturilor româneşti de peste munţi, poate chiar peste toţi românii ortodocşi
din Ardeal, care nu aveau mitropolie [8][8].
E posibil ca această înălţare în grad şi acordare de privilegii pentru
mitropolia munteană, tocmai în anul când se recunoaşte independenţa celei de la
Suceava, să fi corespuns şi cu recunoaşterea reformei amintite [viii[vi]].
La 1401 sau în jurul acestei date a murit bătrânul mitropolit Antim, care păstorea
de la 1370. El este ultimul mitropolit grec cunoscut al ţării. După el urmează
mitropolitul Teodor, însemnat în pomelnicul mitropoliei. Poate cu ocazia
stingerii lui Antim s-a făcut alegerea noului ierarh roman [9][9].
Mircea,
luptător pentru credinţă, stăpânitor cu mare faimă, aliat cu suveranii vecini,
a avut mai multă vază şi trecere ca să obţie de la patriarh recunoaşterea
independenţei bisericii române, aşa cum a avut şi Alexandru cel Bun în Moldova,
decât oricare din palizii lui urmaşi din veacul al XV-lea, cărora ar trebui să
le atribuim, în caz contrar, această reformă capitală. Dacă aceste deducţii
sunt îndreptăţite, atunci putem să numim pe Mircea întemeietor al ierarhiei
bisericii naţionale şi independente, un nou titlu de glorie, pe lângă cele
cunoscute ale marelui domn.
NOTE
[1]
[1][1]
Toate pasagiile
reproduse din tomosul patriarhal din
1359, Hurmuzaki, Documente, XIV-1,
p.1-4 şi din scrisoarea trimisă de patriarh cu acest prilej domnului Ţării
Româneşti, ibidem, p. 4-6.
[2]
[2][2]
Pentru începuturile bisericii Ţării Româneşti,
C. Marinescu, Înfiintarea mitropoliilor
în Ţara Românească şi Moldova, AARMSI, s. Ill, 1924, şi A. Sacerdoteanu, Ceva despre mitro-politul Hariton al
Ungro-Vlahiei, extras din Biserica Ortodoxa Română, LIV, 1936, N. Dobrescu,
Întemeierea mitropoliilor şi a celor dintâi
mânăstiri din ţară, Bucuresti, 1906, idem, Din istoria bisericii române. Secolul al XV-lea, Bucuresti, 1910,
N. Iorga, Istoria bisericii române,
ed. II, 1,1928, p. 28-59.
[3]
[3][3]
Hurmuzaki, Documente,
XIV-1, p. 11-12.
[4]
[4][4]
P. P. Panaitescu, op. tit, p. 57.
[5]
[5][5]
Hurmuzaki, op.
tit.,XIV-1, p. 12-13 şi 24-31. La 1370 Iachint se scuzase către patriarh că n-a
putut îndeplini călătoria la Constantinopol ,fiind bolnav, ibid. p. 7-8.
[6]
[6][6]
Ibidem, p. 12.
[7]
[7][7]
N. Dobrescu, Din istoria bisericii române, p. 12-13. La 1401 patriarhul scrie
mitropolitului Ungro-Vlahiei, fără a-1 numi (Hurmuzaki, Documente, XIV-1, p. 30-31), e posibil să fie tot Antim, cum
argumentează Dobrescu, op. tit., p. 10. Iorga în regestul documentului publicat
în colecţia Hurmuzaki a pus chiar numele lui Antim, care nu se afla în text,
ceea ce a înşelat pe unii cercetatori, d.e. C. Marinescu, op. cit., p. 8 (254).
[8]
[8][8]
Actul din 1401 al patriarhului, Hurmuzaki, Documente, XIV-1, p. 30-31. Cf. A.
Bunea, Ierarhia românilor din Ardeal şi
Ungaria, Blaj, 1904, p. 108-112.
[9]
[9][9]
N. Dobrescu, Din istoria bisericii române, p. 20-24, socoate pe Teodor, după
nume, ca grec. Dar cum e vorba de un nume monahal, nu putem conchide nimic în
privinţa originii sale după nume. N. Iorga, Istoria bisericii române, I, p. 117 îl socoate un mitropolit de la
începutul secolului al XVI-lea.
