Sămănătorul
Sămănătorul a fost o revistă literară săptămânală, concepută de către George Coşbuc şi Alexandru Vlăhuţă şi care a apărut la Bucureşti, între 2 decembrie 1901 şi până la 27 iunie 1910 fără întrerupere. A jucat un rol important în viaţa literară a vremii şi a constituit catalizatorul pentru înfiinţarea curentului ideologic şi literar care i-a purtat numele - Sămănătorismul. Acest curent, promovat de colaboratorii revistei şi teoretizat de Nicolae Iorga, susţinea, în special prin intermediul paginilor revistei, valorile naţionale tradiţionale şi folclorice, necesitatea culturalizării ţărănimii, etc. „Sămănătorul” a publicat numeroase texte folclorice, documente istorice, pagini inedite din opera lui Mihai Eminescu, precum şi comentarii privind clasicii literaturii române, traduceri din literatura universală, etc.
Proiectul viitoarei reviste gândit în vara anului 1901
Discuţiile privind înfiinţarea revistei[1] s-au desfăşurat la Vila Sfetea de la Tismana şi au participat:
- Gazda, renumitul librar George Sfetea, cumnatul poetului George Coşbuc (ţinând pe sora sa mai mică, Elena Sfetea).
- Alexandru Vlăhuţă, prezent la Tismana în vara acelui an în vizită de documentare pentru “România Pitorească”, lucrare care va apărea în toamna anului 1901.
- George Coşbuc, interesat de a se angaja în „Administraţia Casei Şcoalelor” şi de demararea de către Spiru Haret a programului înfiinţării şi funcţionării „cercurilor culturale de la oraşe şi sate”.
Toţi erau pentru înfiinţarea unei reviste dar fiecare din vorbitori avea propriile ţeluri. George Sfetea era interesat de tipărire. Alexandru Vlăhuţă, trimis al ministrului instrucţiunii publice, era interesat de a gândi “Sămănătorul” ca „un nou caiet pentru săteni”, susţinând campania de culturalizare în sânul ţărănimi, iniţiată de ministrul instrucţiei Spiru Haret. Conform acestuia, revista trebuia să promoveze o literatură inspirată de realităţile naţionale, acordând întâietate tematicii rurale. George Coşbuc, era interesat de scoaterea unei noi reviste pentru a aplica programul formulat de el pentru revista „Vatra”, care apăruse între 1 ianuarie 1984 şi august 1896, dar se abătuse de la program fără să-l urmărească punctual. Coşbuc susţinea că: ”Trebuie să ne întoarcem, pe cât întoarcerea mai e cu putinţă, la vatra strămoşească, la obârşia culturală a noastră”. Odată acceptat acest concept, revista „Vatra” devine şi un precursor al curentelor ideologice şi culturale de la „Sămănătorul”.[2]
Problemele legate de format. Coperta şi conţinutul.
George Sfetea propunea un format de copertă executat de către pictorul Nicolae Grigorescu, cu care el mai colaborase. Propune un model după tabloul în ulei „Ţărancă cu oile la poiană” în care să apară şi un semănător. În final, se acceptă o copertă cu o ţărancă torcând, în dreapta semănătorului, şi cu aceiaşi simbolistică pe care pictorul o gândise pentru îmbrăcăminte. Desculţă, simbolizând viaţa de la ţară, cu fustă neagră peste genunchi, cu ie şi cârpă albă, combinaţia alb-negru fiind specifică portului popular sibian, ungurenesc, combinezon şi brâu pe roşu, motivele pe roşu ale brâielor purtându-se în zona subcarpatică din regat.
In privinţa conţinutului se propunea un editorial, o poezie, un reportaj sau o notă de drum, un articol de factură didactică sau de critică literară, un basm sau o piesă de teatru inspirată din literatura orală ţărănească, o poezie sau pilde ale marilor poeţi ai lumii.
Programul Sămănătorul
Programul revistei „Sămănătorul”, este expus în articolul programatic, Primele vorbe, nesemnat, se aduc în discuţie idei întâlnite cu mult înainte, la Vatra, dar şi în alte foi româneşti. începutul lor se caută uneori cu mult în urmă. Întâmplare nu poate fi că revista Curierul literar publică, în loc de articol programatic, articolul lui M. Kogălniceanu din fruntea Daciei literare, din 1840. Programul Sămănătorului stăruia asupra însemnătăţii păstrării „limbii şi datinilor strămoşeşti" şi cerea ca scriitorii să cunoască viaţa poporului. Osândea scriitorii care puseseră în stihuri amăgirile şi durerile micii lor vieţi şi se înstrăinaseră „de marea viaţă a poporului, de marile lui suferinţe şi aspiraţii". Expectativa a uşurat „mediocrităţilor pompoase" triumful, se arată mai departe, şi a lăsat drum liber „vânturătorilor de fraze goale" să batjocorească limba, în cele mai diverse ocazii. Cei doi directori adresau cuvinte de îmbărbătare, invocând şi numele lui Eminescu. „Suflaţi colbul de pe cronici, cum zice poetul, şi faceţi să renască virtuţile bătrânilor de atunci în sufletul tinerimii de azi."[3]
Nemulţumit de tonul molcom-moldovenesc al textului, Coşbuc reia ideile directoare ale revistei: “Noi cu literatura astăzi nu mai stăm în mijlocul istoriei noastre, nu stăm nici în mijlocul tradiţiilor noastre, nu stăm mai ales în mijlocul poporului nostru: “Fără idealuri nu e luptă şi fără luptă nu e nici literatură”; “Am rupt firul tradiţiilor, ne batem joc de credinţa strămoşilor, luăm în deşert instituţiunile ţării şi aşezămintele ei, râdem în pumni de asperaţiunile naţionale şi importăm în literatură (...) - câte şi mai câte bolnave idei şi cu totul străine spiritului românesc”[4]
Şi Alexandru Vlăhuţă, în „Sămănătorul” numărul 3, de vineri, 16 decembrie 1901, dezvoltă pe larg bazele conceptuale ale revistei în articolul „Cărţi pentru popor”: „Icoane din trecut, întâmplări vitejeşti, isprăvi din acelea care-ţi înalţă sufletul, scene din viaţa de la ţară, pilde şi învăţături sănătoase date într-o formă atrăgătoare, puterea providenţială a unui primar ideal, a unui proprietar, a unui preot, a unui învăţător — aşa cum îi visăm şi cum ar trebui să fie oamenii aceştia — bunătatea, jertfele, munca şi izbînzile lor, întrupate în povestiri calde, sugestive, aşa ca cititorul să se simtă mişcat ca de lucruri văzute aievea şi să capete îndemnul de a-şi aduce şi el partea lui de bine pe lumea asta, de a se face şi el folositor cu ceva ţării şi neamului lui". Scriitorii sînt chemaţi să-şi facă „datoria", să lupte împotriva importului de idei, a coruperii limbii prin împrumuturi străine. Contestînd simbolismul, revista încurajează acele producţii care proslăvesc „marea viaţă a poporului" român, trecutul lui glorios, „frumuseţile acestui pămînt" etc.
Poeziile programatice Sămănătorul
Se constată că idei asemănătoare cu articolul programatic, Primele vorbe, exprimau şi poeziile din primul număr, putând fi considerate „manifeste" privind orientarea noii reviste. Astfel, Sămănătorul, poezia lui Vlăhuţă, înfăţişa muncitorul din ţarină aruncând sămânţa în brazdă. Poezia se încheia cu o urare, în spiritul cuvintelor din articolul programatic.
SĂMĂNĂTORUL
Păşeşte-n ţarină sămănătorul
Şi-n brazda neagră, umedă de rouă,
Aruncă-ntr-un noroc viaţa nouă,
Pe oare va lega-o viitorul.
Sunând, grăunţele pe bulgări plouă:
Speranţa, dragostea lui sfîntă, dorul
De-a-mbelşuga cu munca lui ogorul
Le samănă cu mîinile-amîndouă.
Trudeşte, făcătorule de bine,
Veni-vor, roiuri, alţii după tine,
Şi vor culege rodul — bogăţia.
Tu fii soldatul jertfei mari, depline:
Ca dintr-un bob să odrăslească mia,
Cu sîngele tău cald stropeşte glia.
Sămănătorul, anul I, nr. 1, 2 decembrie 1901
O poezie mult mai exaltată scrie George Coşbuc. Poezia lui Coşbuc Fragment epic glorifica faptele de arme ale lui Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Ion Vodă cel Cumplit şi a altor voievozi cu dragoste de ţară. Amintirea vitejiei lor trebuia să slujească de îndemn noii generaţii.[5] Poporul român, arată poetul, nu avea dreptul să se creadă fără „zei" în lume.
Iată-ţi gloria de veacuri! Umbre mari din lumea moartă, —
Ah, că n-am eu glas de tunet ca să pot să le rechem —
Ne avem şi noi Olimpul, şi pe-a veşniciei poartă
Am intrat şi noi ; şi-ntr-însul zei fără de moarte-avem !
Sămănătorul, anul I, nr. 1, 2 decembrie 1901,
FRAGMENT EPIC
de George Coşbuc
Iar pe lumea cealaltă scoborînd acum flăcăii
Cei căzuţi la Vid pe dealuri şi pe sesiuni la Vidin,
Citi găsesc pe rînd în stoluri, adunaţi în gura văii
Stau s-aştepte alte gloate cîte se vedeau că vin.
Unii şterg de iarba udă cîte-o sabie-ncruntată,
Din pulpana hainei alţii sîngele duşman îl storc,
Şi se laudă cu toţii şi vorbesc ou toţii-odată,
Precum fac biruitorii din războaie când se-ntorc.
Cînd văzur-această gloată, toţi acei ce-nduşmăniră
Pe români de-a lungul vremii, plini de spaim-au tresărit
Şi s-au resfirat în noapte, precum fumul se resfiră,
Şi din margini mai spre margini se topeau necontenit.
Cu genunchii plini de tremur şi cu suflul morţii-n gură,
Morţi erau de-a doua oară, ca-ntr-al Orcului noian
Luptătorii din Ahaia cînd îngălbeniţi văzură
Strălucind prin noapte coiful comandantului troian.
Dar ai noştri, morţi de veacuri, cîţi pieriră prin războaie,
Apărînd a lor credinţă şi pămîntul românesc,
Stau cu ochii ţintă-n noapte şi-a lor mijloc îl îndoaie
Ca s-apropie privirea de minunea ce-o zăresc :
Văd români, şi-aud cuvinte româneşti ! De-ai lor cu toţii !
Umilit venea, iar astăzi ce trufaş acest popor —
Şi-ndrăznind dinîi o seamă, vin sfioşi să-şi vadă soţii,
Tot mai mulţi, cu toţii-n urmă ies grăbiţi din noaptea lor.
Şi precum în neastâmpăr paseri grabnice cu zborul
Se tot strîng de pretutindeni toamna ca să plece-n stol,
Astfel s-adunau românii şi sporea mereu poporul
Celor morţi umplînd de vuiet cîmpul mai nainte gol.
S-a mişcat acum de-a valma toată lumea-n locuinţa
Umbrelor, sunînd ca marea şi-ntr-un zbucium nentrerupt,
Iar de-atîta nor de duhuri ce-şi vădea prin glas fiinţa
Se părea că-i românească toată lumea dedesubt.
Străbătând genuni cu mersul, nesfîrşită li-e venirea,
Ca potopul de puternici şi nebiruiţi ca el
Cîţi pieiră făr' de urmă copleşiţi de năvălirea
Asiei, şi-arcaşi cu glugă, din cîmpiile lui Gel.
Cîţi au înroşit cu sînge rîuri mari şi-ascunse plaiuri,
Cînd prin văile bulgare Ioniţ-avea locaş
Şi frumosul grai al nostru printre bîlbîite graiuri
Şi-1 păstrau, murind sub steagul ducilor de Făgăraş.
Iată-i înşişi vin în frunte cei ce-au cîrmuit norodul,
Principii din munţi şi banii cu viteze fiare-n scut,
Şi cu Negru Vod-alături vine Dragoş Voievodul,
Unul fost la Olt de pază, celălalt străjer la Prut.
Şi-Alexandru-al cărui nume şi-astăzi codrii-l mai îngînă,
Tînăr şi părînd ca Hector cel cu coif fluturător
Cînd cu suliţa-i grozavă, falnic răsucind-o-n mînă
Sare-n mîndru-i car şi umple cîmpii Troiei de omor.
Trăsnete-al mîniei noastre, Mircea, tu iuţeşte-ţi paşii !
Adă-ţi gloatele ce-n clipa bine-potrivitei vremi
Prins-au fulgerul cu palma ! Braţ, ce pustiind vrăjmaşii,
Dunărea ca soţ de luptă, munţii te-ai trudit să-i chemi.
Ce vei fi gîndit tu, Mircea, cînd vedeai pornit cum vine
Peste munţi şi peste ape, ca furtuna, Ilderim ?
Vai, putem noi azi pricepe sufletul ce-a fost în tine,
Mai avem simţire-n inimi ca-ndeajuns să te slăvim ?
Iar dincolo vine-n goană cel ce-n numărate zile
A clintit temeiul lumii şi-a oprit şi vremea-n loc,
Cel cu nume sfînt de-arhanghel — cu-al tău nume, Mihaile,
Tot ca tine de puternic şi cu sabie de foc.
Munţii se retrag din cale-i, iar potrivnica sa bardă
Intră-n fier ca-n lemnul putred, pui de oltenescul leu ?
Foc de n-ar mai fi, şi lege, ca nimic să nu mai ardă,
Foc ar naşte iar pe lume ochii-acestui Prometeu.
Şi cu el Fărcaş şi Stoica, şi-nvîrtindu-şi buzduganul
Doi Buzeşti, ducînd şi spaimă şi-al pieririi-ngheţ cu ei !
Spuie Neajlovul, Sinane, cîte oşti pierdu sultanul,
Şi Şelimberul să spuie cum ţi-a fost, nebune-Andrei ?
Amurat, ţi-aduci aminte, cum sosi grăbit o dată
Şi era să-ţi spargă poarta ea să-ţi intre-n Ţarigard ?
Şi ce cale-avea să facă ! Dar s-a tînguit vrodată
Fulgerul că-i drum departe de la nor pînă la brad ?
Iată-1 însă cel din cuibul pus de-oştenii teutonici,
Ştefan, turnul de-apărare al românilor, venind
Suflet mînios şi-n toată strălucirea cîtă-n cronici
Scrisă e c-a fost pe vremea cînd el ţara străjuind
A făcut din oase-un munte şi-a-nhăţat şi regi de plete
Şi, arînd de ciudă eîmpul, puse-n jug duşmanii lui —
Pe mănunchiul spăzii sale mîna lui tot caldă stete,
Căci el nu ştiuse-n viaţă cum s-anină spada-n cui.
El şi-aici e-ntreg în arme şi purcede-aprins pe cale,
Parc-apururi vede-n faţă Rahova şi Podu-nalt,
Iar de vuietul mulţimii şi de coifuri şi de zale
Tremură, răzbit de spaimă, tot tărîmul celălalt.
El şi-aici e vîntul iernii, şi duşmanii săi sînt pleava !
Urcă munţi fără de plaiuri, trece Dunări fără pod —
Faceţi loc ! Sosesc ca rîul luptătorii din Suceava,
Trec voinicii cei năpraznici ai lui Ştefan Voievod !
Şi Ion Cumplitul Vodă, jalnic schilăvita strajă
A Moldovei, scut puternic al poporului de rînd,
Şi nenfricoşatul Ţepeş, Petru Rareş a lui Majă
Vin cu toţii de prin noapte, gloate-n urmă-le-aducînd.
Şi hatmani şi capi de oaste — daţi-mi voi acum o sută
De vieţi, ca să am vreme să-i numesc aici pe toţi !
Şi tu, neam român, tu astăzi stai cu inima pierdută,
Făr’ de zei te crezi pe lume şi pustiu tu te socoti.
Iată-ţi gloria de veacuri ! Umbre mari din lumea moartă,
Ah, că n-am eu glas de tunet ca să pot să le rechem —
Ne avem şi noi Olimpul, şi pe-a veşniciei poartă
Am intrat şi noi ; şi-ntr-însul zei fără de moarte-avem !
Ce-ţi aluneci plin de jale ochii umezi pe ruine,
Neam al nostru, ca să judeci drumul schimbătoarei sorţi ?
Soarele din noapte iese, din mormînt puterea vine :
Naşterea cea viitoare ne e-n lumea celor morţi.
Sămănătorul, anul I, nr. 1, 2 decembrie 1901.
O altă poezie ce poate fi considerată programatică era poezia lui St. O. Iosif „Către tinerii poeţi” deşi St. O. Iosif nu era la conducerea revistei. Poezia consemna starea grea în care se găsea poporul român şi adresa o chemare poeţilor pierduţi în „nori" şi „zări albastre" şi visând „flori şi stele", să se întoarcă spre soarele „gata să răsară", înălţând „flamura străbună" a dragostei de „lege şi de ţară".
Copii răzleţi ai mîndrei noastre naţii!
De mai trăieşte-n voi simţire vie,
Veniţi atunci şi vă cunoaşteţi fraţii !
Sădiţi în inimi vechea bărbăţie,
Avînturi mari, eterne aspiraţii...
Şi numele pe veci sfinţit vă fie !
Sămănătorul, anul I, nr. 1, 2 decembrie 1901
CĂTRĂ TINERII POEŢI...
de Şt. O. Iosif
— 1901 —
I
Întunecată-i steaua ţării noastre ...
Înstrăinaţi trăim în zile grele
Şi viitorul — plin de semne rele —
Vesteşte lacrimi numai, şi dezastre…
Spre voi se-ndreaptă glasul rugii mele,
Fraţi cântăreţi : Sus inimile voastre,
Poeţi pierduţi prin nori şi-n Inimi albastre
Ce nu visaţi decât la flori şi stele ...
Nu osteniţi, ca-n amurgit de seară,
Ci — treji la mândrul strigăt de fanfară
Veniţi cu suflet şi cu voie bună
Spre soarele ce-i gata să răsară,
Să înălţăm iar flamura străbună
A dragostei de lege şi de ţară !
II
Cântaţi umbriţi de-a flamurei aripă
Sub oare uriaşi bătrâni luptară !
Au n-auziţi pe-ntinsele hotară
Ce jalnic paseri mari de pradă ţipă ?
Şi nu vedeţi ce nouri se-nălţară ?...
Grea vijelie-n fiecare clipă
Ne spulberă comorile-n risipă —
Chiar sfânta noastră doină stă să piară !
Copii răzleţi ai mândrei noastre naţii !
De mai trăieşte-n voi simţire vie,
Veniţi atunci şi vă cunoaşteţi fraţii !
Sădiţi în inimi vechea bărbăţie,
Avânturi mari, eterne aspiraţii...
Şi numele pe veci slăvit vă fie !
III
Eu nu-s decât un singur glas din satul
Pierdut în noapte . . . Numai o fiinţă
Din miile ce-aşteaptă-n suferinţă —
Dar va veni o dată multvisatul !
Veni-va — şi cântări de biruinţă
Vor izbucni de-a lungul şi de-a latul
Din munţi şi văi gonind pe Necuratul
Ce vrea să stingă-n voi orice credinţă !
Eu nu-s decât un sol — eu sânt drumeţul
Grăbit — şi noaptea înapoi mă cere.. .
Sânt flacăra pe care-o poartă vântul,
Dar va să vie, — vine Cântăreţul !
El va sfinţi măreaţa înviere ...
Veniţi cu toţii să vestim Cuvântul ! ...
Sămănătorul, anul I, nr. 1, 2 decembrie 1901
Primii colaboratori la Sămănătorul
În numerele apărute în anul 1901 (vineri, 2,9,16,23,30 decembrie) şi în cele din anul următor, colaborează printre alţii: Dimitrie Anghel, Zaharia Bârsan, Ion Gorun, Ion Agârbiceanu, E. Gîrleanu, C. Moldovanu, Constanţa Hodoş, Ilarie Chendi, R. Cioflec, V. Savel, G. Tutoveanu, Ion Adam, G. Vîlsan, Alexandru Davila, alăturându-se în anii următori şi Ioan A. Bassarabescu, Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti, Emil Gârleanu, George Topîrceanu, Ion Minulescu, Elena Farago, Emil Isac, etc.
Directorii Sămănătorul
Între 2 decembrie 1901 şi 29 decembrie 1902, directori au fost George Coşbuc şi Alexandru Vlăhuţă. Între ianuarie 1905 şi iunie 1905, direcţia a aparţinut unui comitet de redacţie sub conducerea lui Ilarie Chendi. Din iunie 1905 până în 17 octombrie 1906, animatorul ei a fost istoricul Nicolae Iorga. Din octombrie 1906 până în decembrie 1908, direcţiunea aparţine unui comitet compus din Ştefan Octavian Iosif, Mihail Sadoveanu şi Ion Scurtu. După plecarea de la revistă a lui Nicolae Iorga, celor trei redactori li s-a alăturat şi Dimitrie Anghel şi Constantin Sandu-Aldea, pentru partea literară, şi Gheorghe Munteanu Murgoci, pentru partea ştiinţifică. Din decembrie 1908, până în decembrie 1909, director al revistei a fost Aurel C. Popovici. Din ianuarie 1910 şi până la 27 iunie 1910, direcţiunea aparţine unui comitet în frunte cu Ion Scurtu.[6]
Poeţii Sămănătorul
Într-un volum scos la Editura Minerva, în anul 1978, Petru Homoceanul publică poeziile poeţilor de la Sămănătorul.[7] Ei sunt: Dimitrie Anghel, (pseudonime: V. Ieronim, Măghiran, Teofil Jianu, Gh. Şutzu) Traian Anghelovici, Zaharia Bârsan (pse-: Sîn Petreanul), Ion Bârseanul, Ion Borcia, (pse-: I. Corbea în Sămănătorul, Sorin în Familia) Ştefan Braborescu, I. Broşu, N. Budurescu, O. Carp (nume: G.Proca), Panait Cerna (nume-: Panait Stanciof), Maria Cioban-Botiş, Romulus Cioflec, Em. Ciomac, Eugen Ciuchi, Ana Codreanu, G. Coşbuc (pse-: G. Boşcu în Tribuna), Maria Cunţan, Alexandru Davila, C. Doboş, Al. G. Doinaru (nume: Alexandru Gheorghiu), Ion Dragoslav, Regina Elisabeta (pse-: Carmen Sylva), Elena Farago (pse-: Fatma în România muncitoare), A. Forgaci, Zoe G. Frasin, Enric Furtună (nume-: H. Pekelman), Const. C. Giulescu, Octavian Goga (pse-: Tavi în Tribuna), C. Sp. Haznaş, Spiru Sp. Haznaş, Lazăr Iliescu, Şt. O. Iosif, Vasile Lascăr, I. C. Leandru, Ana Manolache-Holda (nume-: Cuţa Chiriac), I. M. Marinescu, A. Mîndru (nume-: Atanasie Gheorghiu), Corneliu Moldovanu, D. Nanu, Natalia Negru-Iosif, G. Orleanu, Oreste (nume: Gh. Georgescu-Oreste), M. Paleologu, Ecaterina Pitiş, Vasile Podeanu, Volbură Poiană (nume-: Constantin Năsturaş), Andrei Popovici Bănăţeanu, Dinu Ramură, Mircea Dem. Rădulescu, G. Rotică (nume-: Gavril Rotaru), Ecaterina M. Sadoveanu, Gheorghe Săpunaru, Mihail Săulescu, Al. Scepkin, Aurel Seca (pse-: Esca), T. U. Soricu, Artur Stavri, Eugeniu Ştefănescu-Est, D. Teleor (nume-: Dimitrie Constantinescu), C. Teodorescu, G. Tutoveanu (nume-: G.G. Ionescu), G. Vâlsan, Alexandru Vlăhuţă (pse-: Ada, I. Baltă, Radu, Rareş), N. Vulovici.
Revista Sămănătorul condusă de Alexandru Vlăhuţă şi Gheorghe Coşbuc
În timpul celor doi directori, mişcarea semănătoristă reuşise un lucru extrem de important: un public cititor propriu. Nu cu mai mult de nouă ani în urmă, Caragiale îi declarase în stilul lui propriu, lui Vlahuţă: „Degeaba, n-ai pentru cine să scrii, n-ai public”.[8] Acum, „Sămănătorul” fusese bine primit, avea un public fidel dar nu s-ar putea spune că sămănătorismul era gata format sub directoratul lui Vlahuţă şi Coşbuc. Printre alte presupuneri asupra faptului că ei abandonaseră revista după numai un an de conducere, se numără şi aceea că descoperiseră în politica lui Haret „o latură diversionistă” ce i-ar fi determinat să plece spre a se delimita de ideologia revistei.[9] Mai există şi alte presupuneri privind abandonarea revistei. Una din ele era că G. Coşbuc, poetul baladelor şi idilelor acceptase conducerea „numai pentru a se putea îndepărta de Albina”[10].
Motivul care a atârnat însă cel mai greu în cumpănă, a fost, ca mai întotdeauna prin redacţii, criza de generaţie deşi între el şi redactorii de bază - Chendi n. 1871, Iosif, n. 1875, Scurtu, n. 1877 – nu era o diferenţă de vârstă mai mare de un deceniu. Cu toate acestea, Coşbuc ajunsese „om mare” şi în consecinţă bătrân, pentru că era Laureat al Academiei şi membru corespondent al ei, era mereu invitat la palat şi la masă de miniştri sau ministeriabili mai de soi sau mai mărunţi. „Nu te mai înţelege lumea deloc, deloc” îi striga Chendi, pe când dimpotrivă, Coşbuc nu-i înţelegea pe redactorii mai tineri, nu le accepta orientările şi nici mentalitatea.
Poate din cauza discuţiilor cu Chendi, poate din alte raţiuni, George Coşbuc se gândise a lăsa „Sămănătorul” pe mâna acestor redactori tineri cu gândul că îşi vor da din această nouă poziţie mai mult interes. Astfel, între 29 decembrie 1902 şi 5 iunie 1905, direcţia a fost lăsată într-adevăr unui comitet de redacţie dar sub conducerea lui Ilarie Chendi. Din vara anului 1905 şi până în 17 octombrie 1906, conducerea va fi preluată de Nicolae Iorga. Ca director la „Sămănătorul”, Iorga strânge cam aceiaşi durată de timp cât deţinuseră direcţia Vlahuţă şi Coşbuc, aşa că nu se poate spune nici că semănătorismul fusese gata format pe vremea celor doi, nici că ideologia lui s-a manifestat numai prin Iorga[11]
Revista Sămănătorul în anii următori. Sămănătorismul.
Având în vedere că revista „Sămănătorul” a fost condusă de diverse colective si personalităţi din lumea literară, nu se poate gândi global ideologia revistei, de la primul până la ultimul număr, fără disocieri dar un curent comun numit semănătorism a existat. Văzut în ansamblul său, datorită unui important public cititor, sămănătorismul a rămas alături de mişcarea poporanistă a lui Spiru Haret unul din curentele ideologice remarcabile ale începutului de secol XX. Apariţia lui a contribuit nu numai la culturalizarea maselor dar şi la dezvoltarea interesului faţă de problema ţărănească, ţărănimea fiind aflată tocmai în acei ani în criză, criza culminând cu răscoalele din anii 1907. Se cansideră totuşi de mulţi critici literari că principalul artizan al acestui curent a fost Nicolae Iorga deoarece el preţuia, mai bine decât oricare altul, tradiţiile noastre istorice şi cultural-artistice unde folclorul deţine un loc important, valorile noastre naţionale, lupta pentru emancipare şi eliberare naţională. Acestea erau preocupările lui dintotdeauna dar cu ocazia conducerii revistei „Sămănătorul”, el a modelat noile concepte definindu-le, sintetizându-le şi teoretizându-le.[12]
Ideea centrală din jurul conceptului „Sămănătorul” se leagă de aspectele cele mai acute privind instrucţia şi educaţia permanentă a societăţii, de necesitatea culturalizării maselor dar şi a formatorilor de opinie. Însuşi „a semăna” dă de înţeles că reprezentanţii acestui curent civic „seamănă” concepţiile lor. Şi nu numai în mediul sătesc ca odinioară ci în întreg ansamblul societăţii.
Situl Semănătorul
Într-un efort de a reanima vechi reviste literare, în format online, Artur Silvestri trimite în anul 2007 tuturor prietenilor, o „Scrisoare de Bunavestire” în care configurează conceptul de bază al unei noi reviste „Sămănătorul”: „Semănătorul”: „Acesta este un program nu de "ripostă" ci de "re-cucerire", de completare de informaţie şi de alternativă, spărgând "nucleul dominant" ce impune teme, idei şi nume într-un canon restrictiv care - dincolo de aspectul simplificator - ucide prin omisiune, "etichetism" stupid şi întrerupere de continuitate acolo unde trebuie să existe echilibru şi fruct în evoluţiile noastre.” (Artur Silvestri -„Scrisoare de Bunavestire”, 2007)
Răspunde la scrisoare Fundaţia Tismana, care se simte legată de vechea revistă prin George Coşbuc care-şi petrecea mai toate vacanţele la Vila Sfetea de la Tismana. Fundaţia oferă sprijin logistic, de natură informatică, executând situl „Semănătorul”. Primele pagini definesc conceptul dar redacţia de la Tismana, în lipsa unor redactori de specialitate, se limitează pe site-ul Semănătorul, la oferirea de informaţii despre reţeaua publicaţiilor ARP – Asociaţia Română pentru Patrimoniu.
Editura Semănătorul – Editura online
În anul următor, datorită numeroaselor scrieri - ce depăşeau ca întindere textul unui articol - şi care veneau la redacţia de la Bucureşti a publicaţiilor ARP, se înfiinţează „Editura Semănătorul online” cu un site nou. Scopul era următorul: ”Pentru a sprijini pe autorii cu mai putină trecere în jungla editorială de azi, ARP creează, începând de la 1 iunie 2008, "Editura online" care va fi un nou sprijin pentru cei care, având talent, nu au şi puterea de a-şi impune creaţia făcând-o să iasă la iveală. "Editura online" va publica în formă electronică volume noi, propuse de autori, uşurând astfel contactul acestora cu cititorii din toată lumea dar şi cu editorii de cărţi "pe hârtie".”
Preluarea volumelor de la autori şi punerea lor pe site putând fi efectuată de unul-doi redactori, Fundaţia Tismana îşi asumă împreună cu fondatorul său specializat în informatică, gestionarea site-ului. După numai cinci luni, redacţia de la Tismana este nevoită să gestioneze conceptual şi tehnic, cele două site-uri în totalitate, datorită decesului fondatorului Artur Silvestri. Continuatoarea proiectului, Mariana Brăescu - Silvestri, prin ARP – Asociaţia Română pentru Patrimoniu, se oferă să sprijine material găzduirea site-urilor pe Internet, un lucru foarte important. Timp de mai bine de doi ani s-au publicat la această editură online peste 500 de volume a peste 100 de autori, unii din ei fiind foarte cunoscuţi în lumea universului literar românesc. Proiectul a fost util prin tipărirea ulterioară a volumelor existente pe site, precum şi republicarea online în volume revizuite şi adăugite, a unor volume deja tipărite, dar pe care, editurile nu mai riscau reeditarea.
Site-ul Semănătorul şi-a extins ulterior activitatea datorită unor condiţii obiective:
- pe măsură de numărul de volume s-a mărit s-a ivit şi necesitatea de a crea pe situl principal o rubrică pentru articolele de critică literară, recenzii şi referinţe;[13]
- autorii Semănătorul au simţit nevoia să-şi expună prin secvenţe video propriile creaţii şi s-a deschis pentru aceasta un cont Semănătorul pe YouTube;[14]
- s-a deschis un cont si pe situl Scribd[15] deoarece s-a simţit nevoia ca autorii să poată să-şi pună undeva anunţurile privind lansările de carte, şedinţele lor de cenaclu sau alte manifestări legate de volumele publicate.
Depăşind aceea masă critică ce atestă un fenomen notabil, „Semănătorul – editura online” se dezvoltă continuu, lunar editându-se un Buletin Informativ cu noile apariţii.
Bibliografie
- Lucian Valea – Pe urmele lui George Coşbuc, Editura sport-turism, Bucureşti, 1986
- D. Vatamaniuc - „G. Coşbuc – O privire asupra operei literare”, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1967
- Petru Homoceanul – Poeţii de la Sămănătorul, editura Minerva, Bucureşti, 1978
- „G. Coşbuc – O privire asupra operei literare”, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1967
- Râpeanu, Valeriu, Vlahuţă şi epoca sa, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1966
- Dima-Drăgan, C. George Coşbuc referendar la Casa Şcoalelor, Contribuţii documentare, în Limbă şi Literatură XI, Bucureşti, 1966
- Odae-Veriş, Sandală, G. Coşbuc, redactor şi îndrumător de reviste, în Limbă şi Literatură XI, Bucureşti, 1966
- Dicţionar cronologic „Literatura română”, ed. ştiinţ. şi encicl., Buc., 1979
- Zigu Ornea, Sămănătorismul, Bucureşti, Editura Minerva, 1970; ed. a II-a revăzută şi adăugită, Editura Minerva, 1971; ed. a III-a revăzută, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998
NOTĂ - După modelul acestei pagini, s-a creat pagina
http://ro.wikipedia.org/wiki/Sămănătorul
la 1 martie 2011. Păstrăm aici pentru istorie, pagina creată la aceea dată.
Noi vom adăuga aici şi alte informaţii despre revista „Sămănătorul” a anilor 1901-1910.
[2] Dicţionar cronologic „Literatura română”, ed. ştiinţ. şi encicl., Buc., 1979, pag. 226
[3] „G. Coşbuc – O privire asupra operei literare”, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1967, pag. 136
[4] Lucian Valea – Pe urmele lui George Coşbuc, Editura sport-turism, Bucureşti, 1986, pag. 203
[5] D. Vatamaniuc - „G. Coşbuc – O privire asupra operei literare”, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1967, pag. 137
[6] Petru Homoceanul – Poeţii de la Sămănătorul, editura Minerva, Bucureşti, 1978, pag. 9
[7] ibidem 3
[8] Râpeanu, Valeriu, Vlahuţă şi epoca sa, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1966, pag. 191
[9] Dima-Drăgan, C. George Coşbuc referendar la Casa Şcoalelor, Contribuţii documentare, în Limbă şi Literatură XI, Bucureşti, 1966, pag 147
[10] ibidem. Pag 35
[11] Odae-Veriş, Sandală, G. Coşbuc, redactor şi îndrumător de reviste, în Limbă şi Literatură XI, Bucureşti, 1966, pag 40.
[12] Ibidem