Sămănătorul

 Sămănătorul

Sămănătorul a fost o revistă literară săptămânală, concepută de către George Coşbuc şi Alexandru Vlăhuţă şi care a apărut la Bucureşti, între 2 decembrie 1901 şi până la 27 iunie 1910 fără întrerupere. A jucat un rol important în viaţa literară a vremii şi a constituit catalizatorul pentru înfiinţarea curentului ideologic şi literar care i-a purtat numele - Sămănătorismul. Acest curent, promovat de colaboratorii revistei şi teoretizat de Nicolae Iorga, susţinea, în special prin intermediul paginilor revistei, valorile naţionale tradiţionale şi folclorice, necesitatea culturalizării ţărănimii, etc. „Sămănătorul” a publicat numeroase texte folclorice, documente istorice, pagini inedite din opera lui Mihai Eminescu, precum şi comentarii privind clasicii literaturii române, traduceri din literatura universală, etc.

Proiectul viitoarei reviste gândit în vara anului 1901

      Discuţiile privind înfiinţarea revistei[1] s-au desfăşurat la Vila Sfetea de la Tismana şi au participat:

• Gazda, renumitul librar George Sfetea, cumnatul poetului George Coşbuc (ţinând pe sora sa mai mică, Elena Sfetea).
• Alexandru Vlăhuţă, prezent la Tismana în vara acelui an în vizită de documentare pentru “România Pitorească”, lucrare care va apărea în toamna anului 1901.
• George Coşbuc, interesat de a se angaja în „Administraţia Casei Şcoalelor” şi de demararea de către Spiru Haret a programului înfiinţării şi funcţionării „cercurilor culturale de la oraşe şi sate”.

Toţi erau pentru înfiinţarea unei reviste dar fiecare din vorbitori avea propriile ţeluri. George Sfetea era interesat de tipărire. Alexandru Vlăhuţă, trimis al ministrului instrucţiunii publice, era interesat de a  gândi “Sămănătorul” ca  „un nou caiet pentru săteni”, susţinând campania de culturalizare în sânul ţărănimi, iniţiată de ministrul instrucţiei Spiru Haret. Conform acestuia, revista trebuia să promoveze o literatură inspirată de realităţile naţionale, acordând întâietate tematicii rurale. George Coşbuc, era interesat de scoaterea unei noi reviste pentru a aplica programul formulat de el pentru revista „Vatra”, care apăruse între 1 ianuarie 1984 şi august 1896, dar se abătuse de la program fără să-l urmărească punctual. Coşbuc susţinea că: ”Trebuie să ne întoarcem, pe cât întoarcerea mai e cu putinţă, la vatra strămoşească, la obârşia culturală a noastră”. Odată acceptat acest concept, revista „Vatra”  devine şi un precursor al curentelor ideologice şi culturale de la „Sămănătorul”.[2]

Problemele legate de format. Coperta şi conţinutul.

George Sfetea propunea un format de copertă executat de către pictorul Nicolae Grigorescu, cu care el mai colaborase. Propune un model după tabloul în ulei „Ţărancă cu oile la poiană” în care să apară şi un semănător. În final, se acceptă o copertă cu o ţărancă torcând, în dreapta semănătorului, şi cu aceiaşi simbolistică pe care pictorul o gândise pentru îmbrăcăminte. Desculţă, simbolizând viaţa de la ţară, cu fustă neagră peste genunchi, cu ie şi cârpă albă, combinaţia alb-negru fiind specifică  portului popular sibian, ungurenesc, combinezon şi brâu pe roşu, motivele pe roşu ale brâielor purtându-se în zona subcarpatică din regat.

In privinţa conţinutului se propunea un editorial, o poezie, un reportaj sau o notă de drum, un articol de factură didactică sau de critică literară, un basm sau o piesă de teatru inspirată din literatura orală ţărănească, o poezie sau pilde ale marilor poeţi ai lumii.  

Programul Sămănătorul

Programul revistei „Sămănătorul”, este expus în articolul programatic, Primele vorbe, nesemnat, se aduc în discuţie idei întâlnite cu mult înainte, la Vatra, dar şi în alte foi româneşti. începutul lor se caută uneori cu mult în urmă. Întâmplare nu poate fi că revista Curierul literar pu­blică, în loc de articol programatic, articolul lui M. Kogălniceanu din fruntea Daciei literare, din 1840. Programul Sămănătorului stăruia asupra însemnătăţii păstrării „limbii şi da­tinilor strămoşeşti" şi cerea ca scriitorii să cunoască viaţa po­porului. Osândea scriitorii care puseseră în stihuri amăgirile şi durerile micii lor vieţi şi se înstrăinaseră „de marea viaţă a poporului, de marile lui suferinţe şi aspiraţii". Expectativa a uşurat „mediocrităţilor pompoase" triumful, se arată mai de­parte, şi a lăsat drum liber „vânturătorilor de fraze goale" să batjocorească limba, în cele mai diverse ocazii. Cei doi directori adresau cuvinte de îmbărbătare, invocând şi numele lui Eminescu. „Suflaţi colbul de pe cronici, cum zice poetul, şi faceţi să renască virtuţile bătrânilor de atunci în sufletul tinerimii de azi."[3]

 

Nemulţumit de tonul molcom-moldovenesc al textului, Coşbuc reia ideile directoare ale revistei: “Noi cu literatura astăzi nu mai stăm în mijlocul istoriei noastre, nu stăm nici în mijlocul tradiţiilor noastre, nu stăm mai ales în mijlocul poporului nostru: “Fără idealuri nu e luptă şi fără luptă nu e nici literatură”; “Am rupt firul tradiţiilor, ne batem joc de credinţa strămoşilor, luăm în deşert instituţiunile ţării şi aşezămintele ei, râdem în pumni de asperaţiunile naţionale şi importăm în literatură (...) - câte şi mai câte bolnave idei şi cu totul străine spiritului românesc”[4]

 

Şi Alexandru Vlăhuţă, în „Sămănătorul” numărul 3, de vineri, 16 decembrie 1901, dezvoltă pe larg bazele conceptuale ale revistei  în articolul „Cărţi pentru popor”: „Icoane din trecut, întâmplări vitejeşti, isprăvi din acelea care-ţi înalţă sufletul, scene din viaţa de la ţară, pilde şi învăţături sănătoase date într-o formă atrăgătoare, puterea providenţială a unui primar ideal, a unui proprietar, a unui preot, a unui învăţător — aşa cum îi visăm şi cum ar trebui să fie oamenii aceştia — bunătatea, jertfele, munca şi izbînzile lor, întrupate în povestiri calde, sugestive, aşa ca cititorul să se simtă mişcat ca de lucruri văzute aievea şi să capete îndemnul de a-şi aduce şi el partea lui de bine pe lumea asta, de a se face şi el folositor cu ceva ţării şi neamului lui". Scriitorii sînt chemaţi să-şi facă „datoria", să lupte împotriva importului de idei, a coruperii limbii prin împrumuturi străine. Contestînd simbolismul, revista încurajează acele producţii care proslăvesc „marea viaţă a poporului" român, trecutul lui glorios, „frumuseţile acestui pămînt" etc.

 

 Poeziile programatice Sămănătorul

Se constată că idei asemănătoare cu articolul programatic, Primele vorbe,  exprimau şi poeziile din primul număr, putând fi considerate „manifeste" privind orien­tarea noii reviste. Astfel, Sămănătorul, poezia lui Vlăhuţă, înfăţişa muncitorul din ţarină aruncând sămânţa în brazdă. Poezia se încheia cu o urare, în spiritul cuvintelor din articolul pro­gramatic.

SĂMĂNĂTORUL

 

Păşeşte-n ţarină sămănătorul

Şi-n brazda neagră, umedă de rouă,

Aruncă-ntr-un noroc viaţa nouă,

Pe oare va lega-o viitorul.

 

Sunând, grăunţele pe bulgări plouă:

Speranţa, dragostea lui sfîntă, dorul

De-a-mbelşuga cu munca lui ogorul

Le samănă cu mîinile-amîndouă.

 

Trudeşte, făcătorule de bine,

Veni-vor, roiuri, alţii după tine,

Şi vor culege rodul — bogăţia.

 

Tu fii soldatul jertfei mari, depline:

Ca dintr-un bob să odrăslească mia,

Cu sîngele tău cald stropeşte glia.

 

Sămănătorul, anul I, nr. 1, 2 decembrie 1901

 

O poezie mult mai  exaltată scrie George Coşbuc. Poezia lui Coşbuc Fragment epic glorifica faptele de arme ale lui Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Ion Vodă cel Cumplit şi a altor voievozi cu dragoste de ţară. Amin­tirea vitejiei lor trebuia să slujească de îndemn noii generaţii.[5] Poporul român, arată poetul, nu avea dreptul să se creadă fără „zei" în lume.

 

Iată-ţi gloria de veacuri! Umbre mari din lumea moartă, —

Ah, că n-am eu glas de tunet ca să pot să le rechem —

Ne avem şi noi Olimpul, şi pe-a veşniciei poartă

Am intrat şi noi ; şi-ntr-însul zei fără de moarte-avem !

 

Sămănătorul, anul I, nr. 1, 2 decembrie 1901, 

FRAGMENT EPIC

de George Coşbuc

 

Iar pe lumea cealaltă scoborînd acum flăcăii

Cei căzuţi la Vid pe dealuri şi pe sesiuni la Vidin,

Citi găsesc pe rînd în stoluri, adunaţi în gura văii

Stau s-aştepte alte gloate cîte se vedeau că vin.

Unii şterg de iarba udă cîte-o sabie-ncruntată,

Din pulpana hainei alţii sîngele duşman îl storc,

Şi se laudă cu toţii şi vorbesc ou toţii-odată,

Precum fac biruitorii din războaie când se-ntorc.

 

Cînd văzur-această gloată, toţi acei ce-nduşmăniră

Pe români de-a lungul vremii, plini de spaim-au tresărit

Şi s-au resfirat în noapte, precum fumul se resfiră,

Şi din margini mai spre margini se topeau necontenit.

Cu genunchii plini de tremur şi cu suflul morţii-n gură,

Morţi erau de-a doua oară, ca-ntr-al Orcului noian

Luptătorii din Ahaia cînd îngălbeniţi văzură

Strălucind prin noapte coiful comandantului troian.

 

Dar ai noştri, morţi de veacuri, cîţi pieriră prin războaie,

Apărînd a lor credinţă şi pămîntul românesc,

Stau cu ochii ţintă-n noapte şi-a lor mijloc îl îndoaie

Ca s-apropie privirea de minunea ce-o zăresc :

Văd români, şi-aud cuvinte româneşti ! De-ai lor cu toţii !

Umilit venea, iar astăzi ce trufaş acest popor —

Şi-ndrăznind dinîi o seamă,  vin sfioşi să-şi vadă soţii,

Tot mai mulţi, cu toţii-n urmă ies grăbiţi din noaptea lor.

 

Şi precum în neastâmpăr paseri grabnice cu zborul

Se tot strîng de pretutindeni toamna ca să plece-n stol,

Astfel s-adunau românii şi sporea mereu poporul

Celor morţi  umplînd de vuiet cîmpul mai nainte gol.

S-a mişcat acum de-a valma toată lumea-n locuinţa

Umbrelor, sunînd ca marea şi-ntr-un zbucium nentrerupt,

Iar de-atîta nor de duhuri ce-şi vădea prin glas fiinţa

Se părea că-i românească toată lumea dedesubt.

 

Străbătând genuni cu mersul, nesfîrşită li-e venirea,

Ca potopul de puternici şi nebiruiţi ca el

Cîţi pieiră făr' de urmă copleşiţi de năvălirea

Asiei, şi-arcaşi cu glugă, din cîmpiile lui Gel.

Cîţi au înroşit cu sînge rîuri mari şi-ascunse plaiuri,

Cînd prin văile bulgare Ioniţ-avea locaş

Şi frumosul grai al nostru printre bîlbîite graiuri

Şi-1 păstrau, murind sub steagul ducilor de Făgăraş.

 

Iată-i înşişi vin în frunte cei ce-au cîrmuit norodul,

Principii din munţi şi banii cu viteze fiare-n scut,

Şi cu Negru Vod-alături vine Dragoş Voievodul,

Unul fost la Olt de pază, celălalt străjer la Prut.

Şi-Alexandru-al cărui nume şi-astăzi codrii-l mai îngînă,

Tînăr şi părînd ca Hector cel cu coif fluturător

Cînd cu suliţa-i grozavă, falnic răsucind-o-n mînă

Sare-n mîndru-i car şi umple cîmpii Troiei de omor.

 

Trăsnete-al mîniei noastre, Mircea, tu iuţeşte-ţi paşii !

Adă-ţi gloatele ce-n clipa bine-potrivitei vremi

Prins-au fulgerul cu palma ! Braţ, ce pustiind vrăjmaşii,

Dunărea ca soţ de luptă, munţii te-ai trudit să-i chemi.

Ce vei fi gîndit tu, Mircea, cînd vedeai pornit cum vine

Peste munţi şi peste ape, ca furtuna, Ilderim ?

Vai, putem noi  azi pricepe sufletul ce-a fost în tine,

Mai avem simţire-n inimi ca-ndeajuns să te slăvim ?

 

Iar dincolo vine-n goană cel ce-n numărate zile

A clintit temeiul lumii şi-a oprit şi vremea-n loc,

Cel cu nume sfînt de-arhanghel — cu-al tău nume, Mihaile,

Tot ca tine de puternic şi cu sabie de foc.

Munţii se retrag din cale-i, iar potrivnica sa bardă

Intră-n fier ca-n lemnul putred, pui de oltenescul leu ?

Foc de n-ar mai fi, şi lege, ca nimic să nu mai ardă,

Foc ar naşte iar pe lume ochii-acestui Prometeu.

 

Şi cu el Fărcaş şi Stoica, şi-nvîrtindu-şi buzduganul

Doi Buzeşti, ducînd şi spaimă şi-al pieririi-ngheţ cu ei !

Spuie Neajlovul, Sinane, cîte oşti pierdu sultanul,

Şi Şelimberul să spuie cum ţi-a fost, nebune-Andrei ?

Amurat, ţi-aduci aminte, cum sosi grăbit o dată

Şi era să-ţi spargă poarta ea să-ţi intre-n Ţarigard ?

Şi ce cale-avea să facă ! Dar s-a tînguit vrodată

Fulgerul că-i drum departe de la nor pînă la brad ?

 

Iată-1 însă cel din cuibul pus de-oştenii teutonici,

Ştefan, turnul de-apărare al românilor, venind

Suflet mînios şi-n toată strălucirea cîtă-n cronici

Scrisă e c-a fost pe vremea cînd el ţara străjuind

A făcut din oase-un munte şi-a-nhăţat şi regi de plete

Şi, arînd de ciudă eîmpul, puse-n jug duşmanii lui —

Pe mănunchiul spăzii sale mîna lui tot caldă stete,

Căci el nu ştiuse-n viaţă cum s-anină spada-n cui.

 

El şi-aici e-ntreg în arme şi purcede-aprins pe cale,

Parc-apururi vede-n faţă Rahova şi Podu-nalt,

Iar de vuietul mulţimii şi de coifuri şi de zale

Tremură, răzbit de spaimă, tot tărîmul celălalt.

El şi-aici e vîntul iernii, şi duşmanii săi sînt pleava !

Urcă munţi fără de plaiuri, trece Dunări fără pod —

Faceţi loc ! Sosesc ca rîul luptătorii din Suceava,

Trec voinicii cei năpraznici ai lui Ştefan Voievod !

 

Şi Ion Cumplitul Vodă, jalnic schilăvita strajă

A Moldovei, scut puternic al poporului de rînd,

Şi nenfricoşatul Ţepeş, Petru Rareş a lui Majă

Vin  cu toţii  de prin  noapte,  gloate-n urmă-le-aducînd.

Şi hatmani şi capi de oaste — daţi-mi voi acum o sută

De vieţi, ca să am vreme să-i numesc aici pe toţi !

Şi tu, neam român, tu astăzi stai cu inima pierdută,

Făr’ de zei te crezi pe lume şi pustiu tu te socoti.

 

Iată-ţi gloria de veacuri ! Umbre mari din lumea moartă,

Ah, că n-am eu glas de tunet ca să pot să le rechem —

Ne avem şi noi Olimpul, şi pe-a veşniciei poartă

Am intrat şi noi ; şi-ntr-însul zei fără de moarte-avem !

Ce-ţi aluneci plin de jale ochii umezi pe ruine,

Neam al nostru, ca să judeci drumul schimbătoarei sorţi ?

Soarele din noapte iese, din mormînt puterea vine :

Naşterea cea viitoare ne e-n lumea celor morţi.

  

Sămănătorul, anul I, nr. 1, 2 decembrie 1901.

 

 

O altă poezie ce poate fi considerată programatică era poezia lui St. O. Iosif „Către tinerii poeţi” deşi St. O. Iosif nu era la conducerea revistei. Poezia consemna starea grea în care se găsea poporul român şi adresa o chemare poeţilor pierduţi în „nori" şi „zări albastre" şi visând „flori şi stele", să se întoarcă spre soarele „gata să răsară", înălţând „flamura străbună" a dragostei de „lege şi de ţară".

Copii răzleţi ai mîndrei noastre naţii!

De mai trăieşte-n voi simţire vie,

 Veniţi atunci şi vă cunoaşteţi fraţii !

 

Sădiţi în inimi vechea bărbăţie,

Avînturi mari, eterne aspiraţii...

Şi numele pe veci sfinţit vă fie !

 

Sămănătorul, anul I, nr. 1, 2 decembrie 1901

CĂTRĂ TINERII POEŢI...

de Şt. O. Iosif

— 1901 —

I

 

Întunecată-i steaua ţării noastre ...

Înstrăinaţi trăim în zile grele

Şi viitorul — plin de semne rele —

Vesteşte lacrimi numai, şi dezastre…

 

Spre voi se-ndreaptă glasul rugii mele,

Fraţi cântăreţi : Sus inimile voastre,

Poeţi pierduţi prin nori şi-n Inimi albastre

Ce nu visaţi decât la flori şi stele ...

 

Nu osteniţi, ca-n amurgit de seară,

Ci — treji la mândrul strigăt de fanfară

Veniţi cu suflet şi cu voie bună

 

Spre soarele ce-i gata să răsară,

Să înălţăm iar flamura străbună

A dragostei de lege şi de ţară !

 

II

 

Cântaţi umbriţi de-a flamurei aripă

Sub oare uriaşi bătrâni luptară !

Au n-auziţi pe-ntinsele hotară

Ce jalnic paseri mari de pradă ţipă ?

 

Şi nu vedeţi ce nouri se-nălţară ?...

Grea vijelie-n fiecare clipă

Ne spulberă comorile-n risipă —

Chiar sfânta noastră doină stă să piară !

 

Copii răzleţi ai mândrei noastre naţii !

De mai trăieşte-n voi simţire vie,

Veniţi atunci şi vă cunoaşteţi fraţii !

 

Sădiţi în inimi vechea bărbăţie,

Avânturi mari, eterne aspiraţii...

Şi numele pe veci slăvit vă fie !

 

III

 

Eu nu-s decât un singur glas din satul

Pierdut în noapte . . . Numai o fiinţă

Din miile ce-aşteaptă-n suferinţă —

Dar va veni o dată multvisatul !

 

Veni-va — şi cântări de biruinţă

Vor izbucni de-a lungul şi de-a latul

Din munţi şi văi gonind pe Necuratul

Ce vrea să stingă-n voi orice credinţă !

 

Eu nu-s decât un sol — eu sânt drumeţul

Grăbit — şi noaptea înapoi mă cere.. .

Sânt flacăra pe care-o poartă vântul,

 

Dar va să vie, — vine Cântăreţul !

El va sfinţi măreaţa înviere ...

Veniţi cu toţii să vestim Cuvântul ! ...

 

 

Sămănătorul, anul I, nr. 1, 2 decembrie 1901

Primii colaboratori la Sămănătorul

În numerele apărute în anul 1901 (vineri, 2,9,16,23,30 decembrie) şi în cele din anul următor, colaborează printre alţii: Dimitrie Anghel, Zaharia Bârsan, Ion Gorun, Ion Agârbiceanu, E. Gîrleanu, C. Moldovanu, Constanţa Hodoş, Ilarie Chendi, R. Cioflec, V. Savel, G. Tutoveanu, Ion Adam, G. Vîlsan, Alexandru Davila, alăturându-se în anii următori şi Ioan A. Bassarabescu, Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti, Emil Gârleanu, George Topîrceanu, Ion Minulescu, Elena Farago, Emil Isac, etc.

Directorii Sămănătorul

Între 2 decembrie 1901 şi  29 decembrie 1902, directori au fost George Coşbuc şi Alexandru Vlăhuţă. Între ianuarie 1905 şi iunie 1905, direcţia a aparţinut unui comitet de redacţie sub conducerea lui Ilarie Chendi. Din iunie 1905 până în 17 octombrie 1906, animatorul ei a fost istoricul Nicolae Iorga. Din octombrie 1906 până în decembrie 1908, direcţiunea aparţine unui comitet compus din Ştefan Octavian Iosif, Mihail Sadoveanu şi Ion Scurtu. După plecarea de la revistă a lui Nicolae Iorga, celor trei redactori li s-a alăturat şi Dimitrie Anghel şi Constantin Sandu-Aldea, pentru partea literară, şi Gheorghe Munteanu Murgoci, pentru partea ştiinţifică. Din decembrie 1908, până în decembrie 1909, director al revistei a fost Aurel C. Popovici. Din ianuarie 1910 şi până la 27 iunie 1910, direcţiunea aparţine unui comitet în frunte cu Ion Scurtu.[6]

Poeţii Sămănătorul

Într-un volum scos la Editura Minerva, în anul 1978, Petru Homoceanul publică poeziile poeţilor de la Sămănătorul.[7] Ei sunt: Dimitrie Anghel, (pseudonime: V. Ieronim, Măghiran, Teofil Jianu, Gh. Şutzu) Traian Anghelovici, Zaharia Bârsan (pse-: Sîn Petreanul), Ion Bârseanul, Ion Borcia, (pse-: I. Corbea în Sămănătorul, Sorin în Familia) Ştefan Braborescu, I. Broşu, N. Budurescu, O. Carp (nume: G.Proca), Panait Cerna (nume-: Panait Stanciof), Maria Cioban-Botiş, Romulus Cioflec, Em. Ciomac, Eugen Ciuchi, Ana Codreanu, G. Coşbuc (pse-: G. Boşcu în Tribuna), Maria Cunţan, Alexandru Davila, C. Doboş, Al. G. Doinaru (nume: Alexandru Gheorghiu), Ion Dragoslav, Regina Elisabeta  (pse-: Carmen Sylva), Elena Farago (pse-: Fatma în România muncitoare), A. Forgaci, Zoe G. Frasin, Enric Furtună (nume-: H. Pekelman), Const. C. Giulescu, Octavian Goga (pse-: Tavi în Tribuna), C. Sp. Haznaş, Spiru Sp. Haznaş, Lazăr Iliescu, Şt. O. Iosif, Vasile Lascăr, I. C. Leandru, Ana Manolache-Holda (nume-: Cuţa Chiriac), I. M. Marinescu, A. Mîndru (nume-: Atanasie Gheorghiu), Corneliu Moldovanu, D. Nanu, Natalia Negru-Iosif, G. Orleanu, Oreste (nume: Gh. Georgescu-Oreste), M. Paleologu, Ecaterina Pitiş, Vasile Podeanu, Volbură Poiană (nume-: Constantin Năsturaş), Andrei Popovici Bănăţeanu, Dinu Ramură, Mircea Dem. Rădulescu, G. Rotică (nume-: Gavril Rotaru), Ecaterina M. Sadoveanu, Gheorghe Săpunaru, Mihail Săulescu, Al. Scepkin, Aurel Seca (pse-: Esca), T. U. Soricu, Artur Stavri, Eugeniu Ştefănescu-Est, D. Teleor (nume-: Dimitrie Constantinescu), C. Teodorescu, G. Tutoveanu (nume-: G.G. Ionescu), G. Vâlsan, Alexandru Vlăhuţă (pse-: Ada, I. Baltă, Radu, Rareş), N. Vulovici.

Revista Sămănătorul condusă de Alexandru Vlăhuţă şi Gheorghe Coşbuc

În timpul celor doi directori, mişcarea semănătoristă reuşise un lucru extrem de important: un public cititor propriu. Nu cu mai mult de nouă ani în urmă, Caragiale îi declarase în stilul lui propriu, lui Vlahuţă: „Degeaba, n-ai pentru cine să scrii, n-ai public”.[8] Acum, „Sămănătorul” fusese bine primit, avea un public fidel dar nu s-ar putea spune că sămănătorismul era gata format sub directoratul lui Vlahuţă şi Coşbuc. Printre alte presupuneri asupra faptului că ei abandonaseră revista după numai un an de conducere, se numără şi aceea că descoperiseră în politica lui Haret „o latură diversionistă” ce i-ar fi determinat să plece spre a se delimita de ideologia revistei.[9] Mai există şi alte presupuneri privind abandonarea revistei. Una din ele era că G. Coşbuc, poetul baladelor şi idilelor acceptase conducerea „numai pentru a se putea îndepărta de Albina”[10].

            Motivul care a atârnat însă cel mai greu în cumpănă, a fost, ca mai întotdeauna prin redacţii, criza de generaţie deşi între el şi redactorii de bază - Chendi  n. 1871, Iosif, n. 1875, Scurtu, n. 1877 – nu era o diferenţă de vârstă mai mare de un deceniu. Cu toate acestea, Coşbuc ajunsese „om mare” şi în consecinţă bătrân, pentru că era Laureat al Academiei şi membru corespondent al ei, era mereu invitat la palat şi la masă de miniştri sau ministeriabili mai de soi sau mai mărunţi. „Nu te mai înţelege lumea deloc, deloc” îi striga Chendi, pe când dimpotrivă, Coşbuc nu-i înţelegea pe redactorii mai tineri, nu le accepta orientările şi nici mentalitatea.

Poate din cauza discuţiilor cu Chendi, poate din alte raţiuni, George Coşbuc se gândise a lăsa „Sămănătorul” pe mâna acestor redactori tineri cu gândul că îşi vor da din această nouă poziţie mai mult interes. Astfel, între 29 decembrie 1902 şi 5 iunie 1905, direcţia a fost lăsată într-adevăr unui comitet de redacţie dar sub conducerea lui Ilarie Chendi. Din vara anului 1905 şi până în 17 octombrie 1906, conducerea va fi preluată de Nicolae Iorga. Ca director la „Sămănătorul”, Iorga strânge cam aceiaşi durată de timp cât deţinuseră direcţia Vlahuţă şi Coşbuc, aşa că nu se poate spune nici că semănătorismul fusese gata format pe vremea celor doi, nici că ideologia lui s-a manifestat numai prin Iorga[11]    

Revista Sămănătorul în anii următori. Sămănătorismul.

Având în vedere că revista „Sămănătorul” a fost condusă de diverse colective si personalităţi din lumea literară, nu se poate gândi global ideologia revistei, de la primul până la ultimul număr, fără disocieri dar un curent comun numit semănătorism a existat. Văzut în ansamblul său, datorită unui important public cititor, sămănătorismul a rămas alături de mişcarea poporanistă a lui Spiru Haret unul din curentele ideologice remarcabile ale începutului de secol XX. Apariţia lui a contribuit nu numai la culturalizarea maselor dar şi la dezvoltarea interesului faţă de problema ţărănească, ţărănimea fiind aflată tocmai în acei ani în criză, criza culminând cu răscoalele din anii 1907. Se cansideră totuşi de mulţi critici literari că principalul artizan al acestui curent a fost Nicolae Iorga deoarece el preţuia, mai bine decât oricare altul, tradiţiile noastre istorice şi cultural-artistice unde folclorul deţine un loc important, valorile noastre naţionale, lupta pentru emancipare şi eliberare naţională. Acestea erau preocupările lui dintotdeauna dar cu ocazia conducerii revistei „Sămănătorul”, el a modelat noile concepte definindu-le, sintetizându-le şi teoretizându-le.[12]

Ideea centrală din jurul conceptului „Sămănătorul” se leagă de aspectele cele mai acute privind instrucţia şi educaţia permanentă a societăţii, de necesitatea culturalizării maselor dar şi a formatorilor de opinie. Însuşi „a semăna” dă de înţeles că reprezentanţii acestui curent civic „seamănă” concepţiile lor. Şi nu numai în mediul sătesc ca odinioară ci în întreg ansamblul societăţii.

Situl Semănătorul

Într-un efort de a reanima vechi reviste literare, în format online, Artur Silvestri trimite în anul 2007 tuturor prietenilor, o „Scrisoare de Bunavestire” în care configurează conceptul de bază al unei noi reviste „Sămănătorul”: „Semănătorul”: „Acesta este un program nu de "ripostă" ci de "re-cucerire", de completare de informaţie şi de alternativă, spărgând "nucleul dominant" ce impune teme, idei şi nume într-un canon restrictiv care - dincolo de aspectul simplificator - ucide prin omisiune, "etichetism" stupid şi întrerupere de continuitate acolo unde trebuie să existe echilibru şi fruct în evoluţiile noastre.” (Artur Silvestri -„Scrisoare de Bunavestire”, 2007)

Răspunde la scrisoare Fundaţia Tismana, care se simte legată de vechea revistă prin George Coşbuc care-şi petrecea mai toate vacanţele la Vila Sfetea de la Tismana. Fundaţia oferă sprijin logistic, de natură informatică, executând situl „Semănătorul”. Primele pagini definesc conceptul dar redacţia de la Tismana, în lipsa unor redactori de specialitate, se limitează pe site-ul Semănătorul, la oferirea de informaţii despre reţeaua publicaţiilor ARP – Asociaţia Română pentru Patrimoniu. 

Editura Semănătorul – Editura online

În anul următor, datorită numeroaselor scrieri - ce depăşeau ca întindere textul unui articol - şi care veneau la redacţia de la Bucureşti a publicaţiilor ARP,  se înfiinţează „Editura Semănătorul online” cu un site nou. Scopul era următorul: ”Pentru a sprijini pe autorii cu mai putină trecere în jungla editorială de azi, ARP creează, începând de la 1 iunie 2008, "Editura online" care va fi un nou sprijin pentru cei care, având talent, nu au şi puterea de a-şi impune creaţia făcând-o să iasă la iveală. "Editura online" va publica în formă electronică volume noi, propuse de autori, uşurând astfel contactul acestora cu cititorii din toată lumea dar şi cu editorii de cărţi "pe hârtie".”

Preluarea volumelor de la autori şi punerea lor pe site putând fi efectuată de unul-doi redactori, Fundaţia Tismana îşi asumă împreună cu fondatorul său specializat în informatică, gestionarea site-ului. După numai cinci luni, redacţia de la Tismana este nevoită să gestioneze conceptual şi tehnic, cele două site-uri în totalitate, datorită decesului fondatorului Artur Silvestri. Continuatoarea proiectului, Mariana Brăescu - Silvestri, prin ARP – Asociaţia Română pentru Patrimoniu, se oferă să sprijine material găzduirea site-urilor pe Internet, un lucru foarte important. Timp de mai bine de doi ani s-au publicat la această editură online peste 500 de volume a peste 100 de autori, unii din ei fiind foarte cunoscuţi în lumea universului literar românesc. Proiectul a fost util prin tipărirea ulterioară a volumelor existente pe site, precum şi republicarea online în volume revizuite şi adăugite, a unor volume deja tipărite, dar pe care, editurile nu mai riscau reeditarea.

Site-ul Semănătorul şi-a extins ulterior activitatea datorită unor condiţii obiective:

-                      pe măsură de numărul de volume s-a mărit s-a ivit şi necesitatea de a crea pe situl principal o rubrică pentru articolele de critică literară, recenzii şi referinţe;[13]

-                      autorii Semănătorul au simţit nevoia să-şi expună prin secvenţe video propriile creaţii şi s-a deschis pentru aceasta un cont Semănătorul pe YouTube;[14]

-                      s-a deschis un cont si pe situl Scribd[15] deoarece s-a simţit nevoia ca autorii să poată să-şi pună undeva anunţurile privind lansările de carte, şedinţele lor de cenaclu sau alte manifestări legate de volumele publicate.

Depăşind aceea masă critică ce atestă un fenomen notabil, „Semănătorul – editura online” se dezvoltă continuu, lunar editându-se un Buletin Informativ cu noile apariţii.    

Bibliografie

• Lucian Valea – Pe urmele lui George Coşbuc, Editura sport-turism, Bucureşti, 1986
•  D. Vatamaniuc - „G. Coşbuc – O privire asupra operei literare”, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1967
• Petru Homoceanul – Poeţii de la Sămănătorul, editura Minerva, Bucureşti, 1978
• „G. Coşbuc – O privire asupra operei literare”, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1967
•  Râpeanu, Valeriu, Vlahuţă şi epoca sa, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1966
•  Dima-Drăgan, C. George Coşbuc referendar la Casa Şcoalelor, Contribuţii documentare, în Limbă şi Literatură XI, Bucureşti, 1966
•  Odae-Veriş, Sandală, G. Coşbuc, redactor şi îndrumător de reviste, în Limbă şi Literatură XI, Bucureşti, 1966
• Dicţionar cronologic „Literatura română”, ed. ştiinţ. şi encicl., Buc., 1979
• Zigu Ornea, Sămănătorismul, Bucureşti, Editura Minerva, 1970; ed. a II-a revăzută şi adăugită, Editura Minerva, 1971; ed. a III-a revăzută, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998

 

NOTĂ - După modelul acestei pagini, s-a creat pagina

http://ro.wikipedia.org/wiki/Sămănătorul

 la 1 martie 2011.  Păstrăm aici pentru istorie, pagina creată la aceea dată.

      Noi vom adăuga aici şi alte informaţii despre revista „Sămănătorul” a anilor 1901-1910.

 

 

---

[2] Dicţionar cronologic „Literatura română”, ed. ştiinţ. şi encicl., Buc., 1979, pag. 226

[3] „G. Coşbuc – O privire asupra operei literare”, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1967, pag. 136

[4] Lucian Valea – Pe urmele lui George Coşbuc, Editura sport-turism, Bucureşti, 1986, pag. 203

[5] D. Vatamaniuc - „G. Coşbuc – O privire asupra operei literare”, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1967, pag. 137

[6] Petru Homoceanul – Poeţii de la Sămănătorul, editura Minerva, Bucureşti, 1978, pag. 9

[7] ibidem 3

[8] Râpeanu, Valeriu, Vlahuţă şi epoca sa, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1966, pag. 191

[9] Dima-Drăgan, C. George Coşbuc referendar la Casa Şcoalelor, Contribuţii documentare, în Limbă şi Literatură XI, Bucureşti, 1966, pag 147

[10] ibidem. Pag 35

[11] Odae-Veriş, Sandală, G. Coşbuc, redactor şi îndrumător de reviste, în Limbă şi Literatură XI, Bucureşti, 1966, pag 40.

[12] Ibidem 

[14] http://www.youtube.com/user/semanatorul

[15] http://www.scribd.com/semanatorul

 

 

 

Vedere spre exterior din prima galerie a peşterii unde a fost ascuns tezaurul BNR în anul 1944!

TEZAURUL ASCUNS DE LA TISMANA

- Dezinformare şi adevăr -

 

 

1.     CONFUZII POSTDECEMBRISTE

 

După cel de-al doilea război mondial, timp de aproape o jumătate de secol,  nu s-a putut vorbi în presă despre Tezaurul României aflat la Moscova, acest subiect fiind considerat un subiect tabu. Apoi, după 1989, când presa liberă a explodat brusc şi a început să se vorbească despre Tezaurul României de la Moscova, a intrat în subiect şi Tezaurul României ascuns la Tismana. Unele ziare însă, au făcut şi mai fac şi astăzi confuzie între cele două tezaure care au existat în două momente total diferite ale istoriei băncii naţionale. Articolele au apărut mai mult din goana după senzaţional, din considerente legate de tiraj, ele adâncind percepţia cvasi generală, fals creată, că tezaurele României au fost „luate de către ruşi”. O expresie simplistă, apărută în mass-media pe fondul modei anticomuniste ce demarase chiar în timpul evenimentelor decembriste, ca reflex contra nomenclaturiştilor infiltraţi în noua putere ce se prefigura. Atitudine justificată sau nu, ea va lua totuşi amploare prin faptul că, iată, - ieri Iliescu, astăzi Băsescu – vechii comunişti ai aparatului de conducere PCR-ist, încă mai  conduc România. Cu toate acestea, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste sub sintagma scurtă Uniunea Sovietică, redevenea - după ce fusese „marele prieten eliberator” al României - conform ziarelor de după 1989,  un latent pericol al întoarcerii la comunism, un duşman al României „aşa cum fusese şi în perioada interbelică”.

Menţinerea în rândul maselor a acestei percepţii a Uniunii Sovietice ca duşman, a folosit mereu guvernelor postdecembriste pentru crearea a tot felul de diversiuni. Gogoaşa furtului Tezaurului de la Tismana a fost una din ele.

 

2. TEZAURUL DE LA MOSCOVA

 

Tezaurul României de la Moscova a fost trimis la  păstrare de către guvernul român guvernului ţarist rus, în două reprize. În decembrie 1916, au fost transportate şi depozitate la Kremlin, 1738 casete conţinând aproape întregul tezaur în aur al BNR, precum şi două casete cu bijuterii ale fostei case regale. Casetele au fost depuse în Sala Armelor, într-un compartiment special rezervat Băncii de Stat a României, iar în iulie 1917 s-a mai trimis un al doilea transport, conţinând 188 casete cu restul tezaurului în aur şi cu alte valori ale Casei de Economii şi Consemnaţiuni. In total, 93.452 kg aur fin, aproape în întregime format din monezi de aur şi o serie de valori istorice şi artistice.  Trimiterea Tezaurului României la Moscova a fost atunci un act benevol iar pentru intrarea în compartimentul din Sala Armelor aveau chei un reprezentant al regatului român şi unul al Rusiei ţariste niciunul neputând intra la tezaur fără celalalt.

Problemele pentru restituire nu au început când ţarismul a fost înlăturat deoarece Lenin, printr-o telegramă din 1918, îi scria lui V.A. Antonov – Ovseenko: "Bogatele valori ale guvernului român trebuie păstrate cu cea mai mare grijă spre a fi predate în bună stare poporului român după doborârea contrarevoluţiei române".
Ca urmare, casetele în timpurile guvernului provizoriu s-ar presupune că au fost păstrate. Cu toate acestea, cei doi reprezentanţi, rus şi român, deţinători ai cheilor de la compartimentul tezaurului, nu s-au putut întâlni decât mult mai târziu, în anul 1935, după reluarea relaţiilor diplomatice dintre România regală şi Uniunea Sovietică. Atunci, a fost înapoiată o parte din lăzile depuse, conţinând arhiva, documente istorice şi opere de artă. Casetele de aur ale BNR n-au fost însă niciodată eliberate. deoarece ele au  făcut mereu obiectul unor „tocmeli” între cercurile conducătoare ale celor două ţări inclusiv după 1989. Iar după unele ziare, chiar recent, „sub bagheta marinarului cel violet, Băsescu”, care obţine promisiunea restituirii tezaurului cu condiţia să nu susţină numai proiectul Nabuco, agreat de Uniunea Europeană ca strategie de independenţă faţă de gazul rusesc ci şi proiectul conductei South Stream al campaniei ruseşti Gazprom.

Aşa au stat lucrurile dintotdeauna: având tezaurul în mână, conducătorii sovietici au încercat mereu să ne joace cum au vrut ei. Şi de fiecare dată România, pusă în faţa unor jocuri inacceptabile, n-a cedat. Bunăoară, în anul 1922, România nu putea accepta ca, în schimbul tezaurului, să ofere Rusiei legitimitate asupra Basarabiei. Cu un teritoriu care a aparţinut din timpuri străvechi României, nu se putea face târg. Au venit apoi în România vremurile gândite de Lenin, de „doborâre a contrarevoluţiei române de către popor”. Cu toate acestea, abia în 1956 ne-au mai fost restituite o parte din aceste lăzile aflate la Kremlin. Tezaurul în aur al BNR, care reprezenta acoperirea monedei naţionale nu a fost restituit. Cu prilejul vizitei în URSS, între 3-11 septembrie 1965, delegaţia de la Bucureşti formată din Nicolae Ceauşescu, Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu şi alţii, au stat degeaba la aceeaşi masă cu Loenid Brejnev, A. N. Kosighin. N.V. Podgornii şi compania lor de „gheroi”, eroi ai Uniunii Sovietice. Echipa condusă de Leonid Brejnev nu numai că nu ne-a înapoiat nici un ban dar a scos dator statul român, invocând faptul că în arhiva lor există un document din care reiese că România regală avea datorii fata de Rusia ţaristă pentru livrări de armament şi alte lucruri în suma de 300 milioane de dolari, ceea ce corespundea cu 274 tone de aur. Ce va spune poporul rus, se întrebau retoric „gheroii”, cum s-ar putea explica partidului faptul că noi plătim sau dăm României aur care a fost primit de la un rege? (Sic!) „Este o chestiune foarte grea, spunea Brejnev. Întregul popor, întregul partid ştie ca reparaţiile de război de 300 de milioane de dolari plătite de România au fost doar simbolice. Oare pentru refacerea Crimeei sau Odessei au ajuns numai aceste 300 de milioane dolari?”

Ce-ar mai fi putut spune, în acele vremuri, delegaţia comunistă dacă se invoca partidul şi poporul rus „eliberator”? Aşa că, abia după căderea lui Ceauşescu, discuţiile despre Tezaurul Românesc, transportat în Rusia în anul 1917, încep să reapară periodic. După căutarea temeiurilor juridice ale afacerii, miercuri, 8 aprilie 2004, guvernatorul BNR Mugur Isărescu, într-un simpozion dedicat temei, declară că nu renunţă la Tezaurul de la Moscova şi că este deja pregătit cu un dosar „beton” din punct de vedere juridic. Cu toate acestea, toate noile tentative de recuperare au rămas practic fără vre-un rezultat concret. Mai recent, guvernatorul Mugur Isarescu împreună cu  Cristian Păunescu şi Marian Ştefan scot la Editura Fundaţiei Culturale Magazin Istoric lucrarea  “Tezaurul Băncii Naţionale a României la Moscova” bazată pe dosare care au zăcut ani de zile în subsolurile Ministerului de Externe, socotindu-se că trebuiau să stea acolo pentru ca relaţiile României cu Rusia să nu fie “inflamate” de acest subiect.

Autorii, încă sub presiunea „postulatului inflamării”, scot un tiraj limitat: pentru Traian Băsescu ca şef de stat şi pentru alţi factori importanţi de decizie, în genere, celor implicaţi în CSAT - Consiliul Superior de Apărare al Ţării, atrăgându-se „cu grijă” atenţia că vorbind despre Tezaurul BNR aceasta nu presupune a gândi implicit doar aur, adică bani. Halal ofensivă BNR! Cu alte cuvinte, ar fi bine de repetat istoria anilor 1935 şi 1965, când am mai putea recupera totuşi niscaiva ţoale regale! Vorba lui Brejnev făcând referire la existenta în lăzile familiei regale a încălţămintei, a unei cutii cu unt şi a unei cădiţe de spălat rufe.: "Untul să vi-l restituim?"  În carte, Mugur Isărescu şi confraţii ţin totuşi să precizeze: “Cum va constata cititorul şi din lectura acestui volum, Tezaurul românesc de la Moscova desemnează o realitate ce nu poate fi exprimată decât prin cumulul accepţiunilor indicate de dicţionar, având deci o componentă ce nu poate fi exprimată decât prin măsurători (kg), dar şi una de natură cultural artistică (cărţi, manuscrise, opere de artă, documente de arhivă etc) a cărei valoare nu poate fi stabilită decât în mod convenţional. Ea are însă, dincolo de toate acestea, o dimensiune sufletească, definitorie pentru spiritualitatea românească”. Vorba aia: „Clasic românesc!”

Realitatea crudă este că Tezaurul BNR de la Moscova nu poate fi înapoiat pentru că se face mereu din el obiectul unor „tocmeli” între cercurile conducătoare din cele două ţări, la modă azi fiind gazul rusesc contra aur.  Tratative s-au tot iniţiat după 1989, ziarele relatând „discuţiile secrete” ale delegaţiilor române, de la cele din timpul lui Iliescu în anul 2003, (cu spectaculoasa delegaţie Hayssam - Iskandarani) vizând eterna chestiune a Basarabiei şi până la recentele „iniţiative economice” de care am amintit,  soluţii susţinute de Băsescu. Sub „iepoca” sa, vedem că astăzi nu se mai pune problema în termeni juridici. Termenii diplomatici au fost scoşi din dicţionar dar nici măcar nu se spune simplu şi cinstit „dăm ce ţi-am dat” ci se face o tocmeală ţigănească: îmi dai aurul, îţi dau nişte fabrici şi te las să treci cu conducta de gaze pe la mine. Ce se va întâmpla? La următoarele alegeri, alţi căpitani la cârmă, alte tocmeli.

 

3. OPERATIUNEA TISMANA

 

Tezaurul României ascuns la Tismana, din anul 1944 şi până în anul 1947, nu a fost luat cu japca şi nici n-a ajuns vreodată la Moscova. El a stat bine mersi trei ani în Peştera Mânăstirii fără să fi fost îmbarcat vreodată în „garnituri întregi de tren către Moscova” aşa cum scriau ziarele. Este chiar de-a dreptul hilară insistenţa ziarelor pe această temă. Este adevărat că întreaga cantitate de aur a BNR din anul 1944, cântărea nu mai puţin de 244,9 tone dar datorită densităţii aurului, Tezaurul de la Tismana ar fi încăput într-un volum de doar 12, 675 m³ iar în casete din lemn de esenţă tare într-un volum de circa 42 de m³. Practic, din punct de vedere al volumului ocupat, întregul tezaur era uşor de ascuns într-o grotă lungă de şapte metri, largă de trei metri şi înaltă de doi metri. Vom vedea că ideea depozitării aurului BNR într-o peşteră a fost, pe cât de simplă, pe atât de eficace.  

Operaţiunea Tismana, de ascundere a tezaurului României spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a făcut obiectul  Dosarului nr.20 al Direcţiei Administrative aflat în arhiva Băncii Naţionale a României. Prin operaţiune s-a evitat repetarea greşelii de a se transporta tezaurul într-o ţară străină aşa cum a fost transportat în Rusia în anul 1917, cu toate că după ocuparea oraşul Cernăuţi de către trupele sovietice, la 27 martie 1944 guvernatorul BNR prin scrisoarea nr. 318056 susţinea trimiterea tezaurului în străinătate.

Guvernul român însă, presat de pericolul real al unei invazii sovietice, pregăteşte ascunderea tezaurului la Tismana având în vedere că în 1942 avusese loc aici un incendiu. Sub pretextul „reparaţiilor” se puteau începe lucrările de amenajare şi depozitare a tezaurului. Soluţia finală a fost însă amenajarea unei grote în Peştera Mânăstirii, la confluenţa dintre stratul calcaros si rocile granitice prin care se prelingea pârâul subteran al Gurniei. Rocile granitice de la Tismana conţinând platină erau însă extrem de dure în porţiunea mijlocie a peşterii. De aceea, s-a preferat amenajarea grotei în ultimul strat calcaros care, evident, se putea sparge mai uşor. La începutul lunii iunie 1944, din dispoziţia Consiliului de Administraţie al BNR, “Planul de lucru pentru refacerea mănăstirii Tismana” era gata. Era întocmit de arhitect R. Dudescu şi supervizat de inspectorul general Zănescu.

În cartea amintită mai sus, se spune: „Conştientizarea pericolului invaziei sovietice, sesizabilă la conducerea BNR, se pare mult mai devreme, chiar la sfârşitul anului 1943, determinase şi aceste măsuri prin care se ţintea preîntâmpinarea unei eventuale capturări a rezervei de aur a băncii de către trupele sovietice”.

La sfârşitul lui mai 1944, Forţa a 15-a americană intensifică atacurile contra României. Bombardiere grele atacă Ploieştiul. În Moldova, la limita extremă a autonomiei de zbor, din cauza lipsei acute de benzină, Grupurile 2, 7 şi 9 de vânătoare ale Aviaţiei Române sunt mereu nevoite să aterizeze la Bacău în loc să ajungă la baza de la Tecuci. Situaţia este demobilizatoare şi cu toată vitejia piloţilor noştri, mereu în inferioritate numerică faţă de flotilele aliate, rândurile lor se subţiază. Se va ajunge până acolo încât, în bătălia din 26 iunie, 17 avioane de vânătoare germane Messerschmitt BF 109 G conduse de piloţii români din Grupul 9 de vânătoare vor duce o eroică şi gigantică luptă aeriană cu peste 100 de avioane de vânătoare americane Mustang noi, superioare tehnic.

Lucrurile se precipitau deci pe front şi în consecinţă, la 7 iunie, secretarul general al BNR emite o circulară în care făcea cunoscut ca atât Consiliul de Administraţie, cât şi Consiliul General al Băncii a aprobat mutarea parţială sau totală a tezaurului Băncii din Bucureşti şi depozitarea sa, în caz de nevoie, la mănăstirea Tismana. 

Ar fi fost prea târziu mutarea tezaurului în străinătate, aşa că, paragraful din nota trimisă la 4 iulie 1944, vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu, prin care guvernatorul BNR arăta că în luna martie se pronunţase pentru „…punerea la adapost, în străinătate, a stocului de aur al BNR” nu rămăsese decât un act formal prin care guvernatorul BNR plasa, tehnic şi juridic, guvernului, toată responsabilitatea unui eventual eşec al operaţiunii. De altfel, scrisoarea avea menţiunea “Strict personal şi confidenţial”, guvernatorul BNR specificând că lucrările de la Tismana “s-au executat în urma ordinelor date de guvern”. Ca urmare, se dispune ca Marele Stat Major să fixeze garda necesară şi să disloce un batalion, care primeşte  ordin „să ocupe localitatea”. Astfel, din vara anului 1944 şi până în anul 1947, în valea Tismanei nu se va mai putea intra fără o legitimaţie. Şapte posturi fixe pe şoseaua principală, pe uliţele şi cărările adiacente, precum şi patrulele permanente din pădurile Eroni şi Pocruia, făceau din zona Mânăstirii Tismana un perimetru intangibil pentru orice străin care ar fi gândit să pună piciorul aici.

La data de 8 iulie 1944, guvernatorul BNR a mai luat încă o decizie: “Domnii administratori Mihail Lozeanu şi Alexandru D. Neaga se deleagă ca - asistaţi de domnul cenzor Caribol - să supravegheze operaţiunile de transportarea şi depozitarea aurului la mănăstirea Tismana din judeţul Gorj”. În aceeaşi notă de plasare a responsabilităţii, conducerea BNR mai cere şi acordul scris al guvernului pentru a evacua tezaurul fără teamă şi cât mai rapid. După trei zile, la 11 iulie 1944, Ministerul Finanţelor, ca intermediar, face cunoscut guvernatorului BNR că guvernul României aprobă depozitarea tezaurului la Tismana:

“Ministerul Finanţelor, Cabinetul ministrului Nr.1176

Domnule Guvernator,

Cu referire la adresa Dv. nr. 319309 din 4 iulie 1944, pe care aţi înmânat-o domnului profesor Mihai Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, în ziua de 7 iulie 1944, vă facem cunoscut că guvernul este de acord ca Banca Naţională a României să-şi depoziteze stocul său de aur la mănăstirea Tismana, judeţul Gorj”.

La 23 august 1944, are loc ieşirea României din alianţa cu cel de-al Treilea Reich şi alăturarea ei la coaliţia Naţiunilor Unite. Prin semnarea Convenţiei de armistiţiu, la 12 septembrie 1944, şi instituirea Comisiei Aliate de Control  sub patronaj mai mult sovietic decât român, România intră pentru patruzeci şi şase de ani sub regimul de ocupaţie sovietică.

Vechii actori ai Statului, atât guvernul cât şi mareşalul Antonescu deveniseră istorie! Cu toate astea, conducerea Băncii Naţionale cu ajutorul Marelui Stat Major, acţionau în mare secret la Tismana „văzând că condiţiunile sunt prielnice”… Cum sună  şi „Procesul verbal, încheiat astăzi 16 septembrie 1944”:

“Noi, Virgil Netta - cenzor BNR, delegatul Onor Consiliului de Administraţie al BNR, inginer inspector general Bruckner Victor şi arhitect Alexandru Antonescu - organe tehnice BNR, casier central Romulus Roman şi controlor D. Bănică - delegaţiei Casieriei centrale, Alexandru Jemaneanu, Dumitru Stoenescu, Ilie Popescu, Traian Tigoi şi Vasile Zamfira - membrii echipei BNR Tismana, precum şi Marin Florescu şi Grigore Gheorghiu - funcţionari BNR, dispersaţi la Târgu Jiu, constatând că s-au terminat lucrările fazei I menţionate în procesul verbal din 9 septembrie 1944 (amenajarea grotei, inclusiv zidul de protecţie din fund, astuparea dopurilor, precum şi platforma de lemn pentru depozitare), neprimind încă până la 14 septembrie a.c alte dispoziţii de la Centrala BNR şi văzând că condiţiunile sunt prielnice, am procedat la executarea lucrărilor din faza a II-a, transportând depozitul în grotă, în zilele de 14, 15 şi 16 septembrie 1944”.

Valorile depozitate în grotă erau:

“Monezi: 1641 casete în greutate brută de 82.742,560 kg, din care 67.575,60258 kg aur;

Lingouri tip internaţional: 1372 casete în greutate brută de 73.495,575 kg, din care 67.761,31306 kg aur;

Lingouri tip standard: 1022 casete în greutate brută de 56.007,170 kg, din care 54.337,07480 kg aur.

Total general: 4035 casete în greutate brută de 212.245,305 kg, din care 189.673,99044 kg aur.

Aur polonez în păstrare: 51 casete, în greutate brută de 3.057,450 kg.

Conform cărţii tipărite de conducerea BNR, prezenţa acestui “rest de aur polonez” la Tismana „vine sa sublinieze încă o data responsabilitatea cu care partea română şi-a onorat angajamentele asumate faţă de Polonia în condiţiile istorice deosebit de grele din 1939”.

Cartea mai semnalează că tezaurul fusese depus iniţial “într-o pivniţă”. Este vorba de pivniţa în care se presupunea că fusese construit pe loc butoiul lui Nicodim de 36000 de ocale (Ion Conea). Astăzi acolo sunt instalate bateriile de apă caldă folosite pentru încălzirea centrală a mânăstirii. Ascunzătoarea ar fi fost prea „la curte” deci insuficient de sigură şi atunci s-a decis amenajarea unei «grote» după primul sifon din fundul galeriei centrale al Peşterii Mânăstirii. A fost o idee extrem de ingenioasă: sifonul s-a putut bloca cu blocuri mari de piatră din care ţâşnea … apa. Iar cum peştera la intrare era destul de largă şi numeroase mici „nişe” existau în pereţii calcaroşi, un necunoscător putea presupune că pe acolo ar fi putut fi intrarea „secretă” spre tezaur şi nicidecum pe la izvorul plin de apă.

Tezaurul a stat destul de bine ascuns la Tismana cu toate că în sat se aflase secretul măsurilor extreme de siguranţă de pe Valea Tismanei, în momentul când o maşină, supraîncărcată cu aur, rupe podul Sohodol din Lunca Tismanei şi cade în pârâu. O ladă de 50 kg de aur se sparge iar un grup de ciobani se holbează la lingourile de două kilograme împrăştiate în albia Sohodolului. Totuşi, spre cinstea lor, locuitorii n-au spus nimic străinilor întâlniţi despre tezaur. Atitudinea se  datora  şi măsurilor excepţionale care insuflau o oarecare teamă în sat. Femeile mergeau la slujbă la mănăstire numai cu bilet de voie eliberat de comenduirea garnizoanei. Armata legitima şi întregul personal al Întreprinderii Forestiere CFF Apa Neagră care urca cu trenul forestier la pădure. De la mecanicul de locomotivă până la tăietorii, ţapinarii şi funiculariştii care asigurau încărcăturile cu masă lemnoasă toţi erau obligaţi să se legitimeze la punctele de trecere. Muncitorii şi pădurarii ocolului silvic erau şi ei verificaţi de acte zilnic la cererea patrulelor mobile care acţionau prin păduri. De remarcat că şi puternica mişcare de rezistenţă - organizată în mănăstire de părintele Iscru, în biserici de părintele Marcău şi în şcoli de către dascăli precum Ioan Neferescu şi Dumitru Constantinescu - insuflase locuitorilor speranţa că ocupantul rus e vremelnic şi că timpurile antebelice se vor întoarce. Tuturor li se spunea să aibă răbdare pentru că americanii vor reveni „scoţând ruşii din ţară”. Arestarea celor din rezistenţă, contrar aşteptărilor, a contribuit şi mai mult la păstrarea secretului despre „Operaţiunea Tismana” în rândul întregii populaţii.

„Tezaurul, îşi aduce aminte octogenarul Mişu Slivilescu, a fost transportat spre mânăstire cu „nenumărate camionete închise” prin satul meu Ciocârlii, podul de peste râul Sohodol, care lega Tismana de Târgu Jiu, cedând sub greutatea lor”. Având această mărturie, prin care transportul tezaurului a durat „mai multe zile”, este de presupus că mutarea era destul de riscantă şi dificilă. Ca atare, el „n-a fost plimbat prin ţară” aşa cum afirmă unele ziare ci a stat ascuns în grota amenajată în Peştera Mânăstirii până în când a fost predat BNR prin proces verbal.

De altfel, la simpozionul BNR din 8 aprilie 2004, secretarul general al BNR, Cristian Păunescu, a arătat că dacă „tezaurul ascuns din 1944 pană în 1947 într-o peşteră de lângă Tismana” ar fi fost găsit, ar fi fost sigur captură de război şi "am fi avut azi un alt seminar cu această temă".

La simpozion s-a mai spus că, în privinţa celor 107 tone de aur existente la BNR în anul 2004, nu trebuie să ne mai facem griji, acum România făcând parte din NATO. Guvernatorul BNR, Mugur Isarescu, a precizat ca problema recuperării tezaurului va deveni cunoscută în plan internaţional, pentru că în Europa nu se ştie mai nimic despre această datorie a ruşilor faţă de România şi că, în acest sens, trebuie luat exemplul Suediei, care a dovedit o mare perseverenţă în a-şi recupera datoria pe care o avea de plătit România.

Au trecut de atunci şase ani. O fi „aflat” Europa despre Tezaurul de la Moscova aşa cum spusese Isărescu? Şi dacă o fi aflat, ce-ar trebui să se întâmple, vor negocia ei în locul nostru?  Poveşti de adormit copiii!

„Dacă-mi aduc aminte bine, povesteşte Mişu Slivilescu, eu începând ucenicia la Atelierele CFF Tismana în anul 1946, restricţiile privind intrarea cu legitimaţie în Valea Tismanei au mai durat încă vreo doi-trei ani până când tezaurul a fost dus la Bucureşti. Nu l-au luat ruşii, a fost dus la Bucureşti de Armata Română nu de cea sovietică. Pentru că vreo câţiva, fiind lăsaţi la vatră, s-au însurat la Tismana, nu s-au mai dus în satul lor. Ruşii au venit cu armată peste câţiva ani dar ca să muncească, se înfiinţaseră Sovrom-urile, trebuiau să-şi ia despăgubirile de război din pădurile noastre. Daca ne-ar fi luat aurul, cum se spune, ar mai fi dormit ei claie peste grămadă în garajele de la Vila Sfetea, nespălaţi cu săptămânile? Erau vai de capul lor faţă de Armata Română!”

Tezaurul de la Tismana n-a fost luat ca pradă de război. Cu toate acestea, aurul a fost folosit pentru a susţine economic activităţile de recuperare a datoriilor României faţă de Uniunea Sovietică.  Prin Tratatele de pace de la Paris, din 1947, România a fost obligată să susţină financiar Sovrom-urile, care au funcţionat până în 1956. Au fost dizolvate când banii se terminaseră. Dacă în 1944 BNR deţinea 244,9 tone de aur, în anul 1953 cantitatea se redusese doar la 53,3 tone.

Aurul „se toacă” foarte uşor şi pe timp de pace. Aceasta se face prin subvenţionarea unor întreprinderi sau societăţi mixte, prin susţinerea din interes a băncilor străine (Ca astăzi!”) sau prin decizii iresponsabile, cum ar fi hotărârea lui Ceauşescu de a lichida datoria externă a României în timpul căreia tezaurul ţării a scăzut de la 118,7 tone de aur (1983) la 42, 2 tone (1987).

În concluzie, atunci când guvernele noastre iresponsabile, fac prin decizii eronate praf tezaurul ţării, ne aruncă prin intermediul mass-media, dezinformări tip „confiscarea Tezaurului de la Tismana” sau „recuperarea” celui de la Moscova.

În anul 2010, semnarea oficială de către guvern a proiectului Nabuco dar iniţierea concomitentă din umbră, a discuţiilor dintre Gazprom şi ministrul român al industriilor, sub ochiul neconstituţional de portocaliu al lui Băsescu, este un semnal că, în spatele uşilor închise, discuţiile privind înapoierea Tezaurului de la Moscova au reînceput, prin aer plutind veşnicul compromis al voievozilor dâmboviţeni când au în faţă marile puteri ale lumii.

 

 

   Prof. Nicolae N. Tomoniu

Articol scris pentru Publicaţiile ARP